Iorgu Iordan (29 septembrie 1888, Tecuci, judeţul Galaţi – 20 septembrie 1986, Bucureşti) este un lingvist, filolog şi memorialist. Este fiul Tudoscăi (născută Crăciun), înfiată de Ivan Penu, bulgar care se stabilise la Nicoreşti, şi al lui Toader (Toşcu) Iordan, grădinar bulgar venit de peste Dunăre la vârsta de 18 ani. Ambii părinţi ai lui Iordan erau analfabeţi. La Tecuci face şcoala primară (1895-1899) şi urmează Gimnaziul „Dimitrie A. Sturdza” (1900-1904), apoi învaţă la Liceul Internat din Iaşi (1904-1908). Frecventează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie (1908-1911) şi concomitent pe cele ale Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii ieşene (1908-1912). La cea dintâi facultate i-a avut profesori pe G. Ibrăileanu şi pe A. Philippide. După licenţă funcţionează ca profesor de liceu la Galaţi, Pomârla şi Iaşi. În 1919 îşi susţine doctoratul în filologie modernă, sub conducerea lui A. Philippide. Continuă cu studii de specializare la universităţile din Bonn (1921-1922), Berlin (1923) şi Paris (1925). Devine profesor suplinitor (1926-1927), apoi titular (1927-1934) la Catedra de filologie romanică, ulterior funcţionând la Catedra de limba română (1934-1946) de la Universitatea din Iaşi.

Între 1928 şi 1930 a îndeplinit funcţia de director al Teatrului Naţional din Iaşi. A fost decan al Facultăţii de Litere din Iaşi (1938-1939) şi director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi. Între 1945 şi 1947 a fost ambasador al României în URSS. Profesor la Catedra de romanistică a Universităţii din Bucureşti (1946-1962) şi din 1962 profesor consultant, a fost decan al Facultăţii de Filologie (1947-1950, 1956-1957), rector al Universităţii (1957-1958), director al Institutului de Lingvistică din Bucureşti (1950-1952, 1958-1969). Membru corespondent (1934), apoi membru activ (1946) al Academiei Române, devine vicepreşedinte al forului academic (1957-1966). Doctor honoris causa al Universităţii „Humboldt” din Berlin, al Universităţii din Montpellier, al Universităţii din Iaşi, al Universităţii din Roma, a fost de asemenea membru corespondent al Academiei Saxone de Ştiinţe, al Academiei Germane de Ştiinţe din Berlin, al Academiei Austriece de Ştiinţe, al Academiei Bavareze de Ştiinţe, al Institutului Mexican de Cultură etc. A primit titlurile de Om de ştiinţă emerit şi Erou al muncii socialiste, în 1954 şi 1956 fiind laureat al Premiului de Stat. A condus publicaţiile „Studii şi cercetări de lingvistică”, „Revue roumaine de linguistique” şi „Limba română”.

Savantul Iordan, lingvist şi filolog de mare autoritate, autor al unor lucrări fundamentale (Gramatica limbii române,1937, Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor”,1943, Stilistica limbii române,1944, Limba română contemporană,1954, Lingvistica romanică. Evoluţie, curente, metode,1962, Crestomaţie romanică,1962, Istoria lingvisticii româneşti,1978, Dicţionar al numelor de familie româneşti,1983, Istoria limbii române. Pe înţelesul tuturora,1983), a scris şi studii despre scriitori români (Ion Neculce, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu etc.) sau despre scriitori străini (Petrarca, Lope de Vega, Goethe, Unamuno etc.).

A ţinut, de asemenea, la începuturile carierei sale universitare, cursuri despre literatura italiană. Literatură nu a scris, de aceea apariţia, târzie, a trei volume de Memorii (1976-1979) a provocat o reală surprindere. Fără a vrea să treacă drept scriitor, Iordanîşi recunoaşte chiar, în câteva rânduri, lipsa talentului literar. Interesul acestor memorii, „prea puţin literare (şi într-o măsură şi mai mică literaturizate)”, cum le caracteriza Nicolae Manolescu, rezidă în excepţionala capacitate de tezaurizare a amintirilor, în exactitatea detaliilor, în vivacitatea manierei de rememorare a lumii prin care autorul a trecut, în echilibrul evocărilor şi al portretelor unor personalităţi (A.D. Xenopol, N. Iorga, G. Ibrăileanu, C. Stere, Tudor Arghezi, A. Philippide şi Al. A. Philippide, Ion Barbu, Tudor Vianu, G. Călinescu, P.P. Negulescu, Mihail Sadoveanu, C.I. Parhon, Lucreţiu Pătrăşcanu etc.).

Chiar dacă nu crede în valoarea literară a memoriilor sale, Iordan nu le ignoră importanţa educativă. Trăind aproape un secol, s-a simţit îndatorat faţă de societatea care l-a format şi pe care a servit-o ca om de ştiinţă. El evocă oraşul natal, aşezările din împrejurimi, familia şi vecinii, anii şcolarităţii, studiile universitare, războiul, desenează cu pregnanţă chipurile părinţilor (tatăl – om ponderat, disciplinat, ordonat, calităţi pe care le-a moştenit şi fiul, mama – depozitară a unui tezaur lingvistic popular memorabil şi practicantă a unor cutume străvechi).

Dense sunt şi paginile referitoare la prezenţele unor profesori care i-au marcat destinul: fără A. Philippide – notează Iordan- „n-aş fi însemnat nimic în mişcarea lingvistică şi filologică a ţării noastre”, iar de la Ibrăileanu crede că a moştenit tot ceea ce „exista în fiinţa mea mai bun şi mai frumos din punct de vedere uman”. Publicându-şi memoriile, Iordanştia că îşi asumă un risc, între altele din cauză că unora dintre personalităţile pe care le-a cunoscut (Ion Petrovici, E. Lovinescu, Mihai Ralea etc.) le aprecia doar însuşirile morale, marcând faptul că au fost supraestimate din perspectivă culturală.

Acelaşi risc de atitudine apare şi în amplul interviu acordat lui Valeriu Mangu, De vorbă cu lorgu Iordan (1982). Aici se dovedeşte că numărul celor pe care Iordan nu i-a agreat este şi mai mare: Hortensia Papadat-Bengescu, Mateiu I. Caragiale, Vladimir Streinu, Marin Preda, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu. Unele rezerve pot veni şi din necunoaşterea operei scriitorilor evocaţi. în poezia lui Nichita Stănescu vede „multă vorbărie, un fel de joc ciudat de cuvinte”, Marin Preda „nu este stăpân pe scris, ba scrie chiar trivial în sensul etimologic”, pe Al. A. Philippide îl socoteşte superior lui Lucian Blaga şi lui Tudor Arghezi.

Cât priveşte literatura din deceniile de după cel de-al doilea război, cel intervievat îşi recunoaşte „o destul de modestă cunoaştere” în domeniu. Dacă Iordan nu credea că amintirile sale ar avea şi o miză literară, critica le-a receptat laudativ. Nicolae Manolescu vede în ele un „document extraordinar de minuţios pentru viaţa socială a epocii”, iar Cornel Regman, trecând peste pasajele aride şi cam „administrative”, crede că memoriile filologului sunt „o binemeritată revanşă a tenacităţii şi ordinii asupra literaturii cu orice preţ, în acest gen aşa de mult expus falsurilor”. În fine, este de menţionat că Iordan a dat ediţii exemplare din scrierile lui Ion Neculce şi ale lui Ion Creangă.

Opera literară

• Rumanische Toponomastik, Bonn-Leipzig, 1924;
• Istoria literaturii italiene, Iaşi, 1928;
• Introducere în studiul limbilor romanice. Evoluţia şi starea actuală a lingvisticii romanice, Iaşi, 1932;
• Gramatica limbii române, Bucureşti, 1937; ediţia II, 1946;
• Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor”, Iaşi, 1943; ediţia II, 1947;
• Stilistica limbii române, Bucureşti, 1944; ediţia II, Bucureşti, 1975;
• Crestomaţie romanică, vol. I-III, Bucureşti, 1962-1974 (coordonator);
• Lingvistica romanică. Evoluţie. Curente. Metode, Bucureşti, 1962; ediţia II, 1970; traducere în engleză, germană, italiană, spaniolă, portugheză şi rusă;
• Istoria limbii literare spaniole, Bucureşti, 1963;
• Toponimia românească, Bucureşti, 1963;
• Introducere în lingvistica romanică (în colaborare cu Maria Manoliu), traducere în spaniolă, Bucureşti, 1965;
• Structura morfologică a limbii române contemporane (în colaborare cu Valeria Guțu Romalo şi Alexandru Niculescu), Bucureşti, 1967;
• Scrieri alese, Bucureşti, 1968;
• Alexandru I. Philippide, Bucureşti, 1969;
• Memorii, vol. I-III, Bucureşti, 1976-1979;
• Limba română contemporană (în colaborare cu Vladimir Robu), Bucureşti, 1978;
• Dicţionar al numelor de familie româneşti, Bucureşti, 1983;
• Istoria limbii române (Pe-nţelesul tuturora), Bucureşti, 1983;
• Manual de linguistica romanica (în colaborare cu Maria Manoliu, Manuel Alvar), Madrid, 1989.

Ediţii

• Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte,introducerea editorului, Bucureşti, 1955; ediţia II, Bucureşti, 1959;

• Ion Creangă, Poveşti, amintiri, povestiri,Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Elisabeta Brâncuş), Opere,I-II, introducerea editorului, Bucureşti, 1970 (în colaborare cu Elisabeta Brâncuş); ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Vulcănescu, introducere de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1993; ediţie îngrijită şi prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 2001.

Afiliere la organizaţii profesionale

• Membru fondator şi preşedinte al Societăţii Române de Lingvistică Romanică;
• Membru fondator al Societăţii Internaţionale de Lingvistică Romanică, Franţa, 1925;
• Membru corespondent (1934), membru titular (1946) şi vicepreşedinte (1957-1966) al Academiei Române;
• Membru al Asociaţiei Internaţionale de Studii Hispanice;
• Membru corespondent al Academiei Saxone de Ştiinţe din Leipzig, 1958;
• Membru al Academiei Germane de Ştiinţe din Berlin, 1964;
• Membru al Academiei Austriece de Ştiinţe, 1966;
• Membru al Academiei Bavareze de Ştiinţe din Munchen, 1968;
• Membru al Institutului Mexican de Cultură, 1969;
• Membru al Institutului de Studii Catalane din Barcelona, 1975;
• Membru al Asociaţiei Internaţionale de Studii Hispanice.

Premii şi distincţii

• Premiul de Stat, 1954 şi 1956;
• Om de ştiinţă emerit, 1962.

2%

din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și sprijinirea directă a Asociației pentru Antreprenoriat Comunitar, nu către stat. Ajută-ne să luptăm în continuare pentru cele ce-ți sunt dragi: Dezvoltarea Personală, Comunitară și Socială. Descarcă formularul și depune-l la agenția ANAF de care aparții până pe 31 iulie.