Româna fiind o limbă naturală, populară, este în mod firesc cea mai bogată din Europa, fantezia a milioane de oameni locuitori ai acestui spaţiu încă din vremea Străvechii Europe fiind infinit mai bogată decât a unei mâini de cărturari occidentali. Nu cultura joacă rolul principal aici, ci spiritualitatea, legătura cu natura înconjurătoare şi spiritul de observaţie şi asociere. Ne îndeplinim o plăcută datorie de a aduce mulţumirile noastre sincere domnului Profesor Nicu Boaru care, cu amabilitate, s-a oferit să publice volumul cu numele Antroponimie românească sub auspiciile Bibliotecii „Nicolae Iorga“ din Ploieşti, al cărui dăruit conducător este. Un alt inimos ploieştean se dovedeşte a fi domnul inginer Dan Stănescu, adevăratul iniţiator de reacţie al acestei lucrări, fără insistenţa şi ajutorul căruia nu l-am fi scris poate niciodată, deşi-l purtam în gând de mult timp.

Gabriel Gheorghe

CUPRINS:

CUVÎNT ÎNAINTE

PARTEA I

VALENŢE PRIMORDIALE ALE ANTROPONIMIEI ROMÂNEŞTI

PARTEA a II-a

“DICŢIONAR AL NUMELOR DE FAMILIE ROMÂNEŞTI” ?

II – 1 “Dicţionar al numelor de familie româneşti” ?

II – 2 Scrisoare a Societăţii de Studii Clasice din RSR

II – 3 Scrisoare către Societatea de Studii Clasice din RSR

II – 4 Alte reacţii

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CUVÎNT ÎNAINTE

Este de tot regretabil că, pînă-n prezent, din sutele de milioane de români care au trăit pe meleagurile carpatice, nu s-a găsit un spirit cu har, o minte ordonată, pentru a întocmi o lucrare care să strîngă laolaltă, sistematic, antroponimia românească.

Fiind vorba de limba primordială a Europei, antroponimele, dar şi toponimele, care fac parte, în ultimă instanţă, din limbă, constituie, la rându-le, înfăţişările primordiale în domeniul lor şi ar putea contribui la lămurirea unora din numeroasele aspecte neelucidate sau controversate din spiritualitatea Europei.

Am parcurs cîteva Dicţionare de nume ale unor idiomuri europene şi am rămas dezamăgiţi: sînt de o sărăcie demnă de graiuri fabricate, cărturăreşti. De asemenea, am parcurs practic tot ce s-a publicat în ţară în ce priveşte antroponimistica românească şi am rămas consternaţi: tot ce s-a publicat este de un diletantism supărător, iritant chiar. Puţinele titluri din această ramură sînt alcătuite parcă într-o stare de amorţeală dogmatică, vădind lene mintală, inconştientă chiar. Nu se găseşte nicăieri o urmă de metodă, de gândire organizată, aceste zise dicţionare bazându-se conceptual pe nişte ipoteze puerile, construite pe filozofia lui , lansate cu unul – două veacuri în urmă.

N-am găsit nici o preocupare pentru a dovedi ceva din torentul de afirmaţii, unele jenante.

Toate excursiile organizate de aceşti autori s-au rezumat la poalele munţilor, la un crîmpei din antroponimistica românească, care este de fapt de o bogăţie inimaginabilă, pe care respectivii autori nici n-au bănuit-o.

În plus, la toţi aceşti onomasticieni de circumstanţă, se constată o gravă lipsă de cunoştinţe istorice.

Unul dintre cele mai de curând apărute este Dicţionar onomastic românesc al lui N. A. Constantinescu care scrie o prefaţă (februarie 1962) după moartea sa (15 iulie 1961), ceea ce arată că a fost un tip paranormal. Tot ca paranormal se arată şi Iorgu Iordan, autorul unui Dicţionar al numelor de familie româneşti, căci el scrie (p. 17) că o anumită importanţă ar reveni acestuia prin bogăţia numelor înregistrate şi prin explicarea etimologică a marii lor majorităţi.

La un om normal, ambele afirmaţii ar apare ca paranoice.

Întâi, circa 30.000 de nume (cu repetări) cît, se pare, conţine volumul, nu reprezintă decît o cîtime, probabil sub 20 % din antroponimistica românească, situaţie reală de care, se vede, autorul nu era măcar conştient.

Gh. Bolocan notează cu răbdare numai la litera B absenţa a 2287 de nume de familie din Dicţionarul lui I. I. şi înşiră o bună parte din acestea (38, p. 234).

Faţă de corpusul în lucru al Margaretei Dovganiuc, la litera B, lipsesc la I. I. 5506 nume, mult mai multe decît cele inserate.

La 21.07.1987, în raport cu lucrarea (neterminată) în manuscris a Margaretei Eleonora Dovganiuc, la I. I. se găseau (cu numeroase repetări şi erori evidente):

LiteraLa M.E.DLa I.I.
A39491603
B*91643658
C*99274939
D*40001976
E* 800241
F*38001353
G*55171497
H46391114
I2651921
Î20
J1143378
K*196070
L34001001
M81952414
N2438974
O1747688
P82542269
R37091156
S78002117
Ş1714508
T54361924
Ţ1132310
U747294
V4000932
Z1903730
TOTAL9804533067

La literele cu asterisc (*), Margareta Dovganiuc spune că a fişat din cărţile de telefon din numai 16 judeţe. După fişarea şi a cărţilor de telefon din celelalte 24 de judeţe, evident, numărul numelor de familie la aceste litere va creşte considerabil, astfel că decalajul faţă de lista lui I. I. se va mări şi mai mult.

În stadiul în care se găseşte, lucrarea M. E. Dovganiuc, după cum se vede din lista de mai sus, conţine 98045 nume, în timp ce, la I.I., bogăţia numelor înregistrate abia ajunge la circa 33000, din care, dacă se deduc repetările şi erorile de înregistrare, bun e Domnul de-ar rămâne vreo 30000. Această diferenţă, de 3 : 1, este realizată după ce M.E.D. a parcurs numai un număr redus din sursele propuse:

1 Cărţile de telefon ale tuturor judeţelor Ţării;

2 Anunţurile de decese din ziarele de mare tiraj, pe mai mulţi ani;

3 Evidenţa computerizată a populaţiei, întocmită şi ţinută de M.E.D.

4 Indicii onomastici ai colecţiei de documente publicate de Academia Română în

5 “Monitorul Oficial al României” privitor la judeţe pe circa 50 ani (finele sec. XIX – începutul sec. XX):

6 Monografiile şi dicţionarele geografice ale judeţelor;

Marele dicţionar geografic al României etc., etc.

Faţă de conţinutul lor, toate

Tot o formă de paranormalitate a lui I. Iordan este plutirea la suprafaţa ştiinţei. Când toţi colegii de breaslă şi criticii lucrării sale îi spun, ceea ce apare ca evident, că pentru antroponime fără probe exterioare, istorice (şi fără un corpus de nume cît mai complet), nu se poate stabili adevărata origine, el, cu încăpăţânare caracteristică, fără cea mai nevrednică dovadă, afirmă sentenţios: majoritatea numelor de familie nu prezintă dificultăţi în ce priveşte găsirea originii lor.

El “ştie” mai mult decît toţi ceilalţi la un loc. Numai că ce ştie rezultă din propriile lui fantome. E uşor când eşti sacerdot şi nimeni nu se gândeşte să-ţi controleze afirmaţiile.

În partea I, noi i-am citat pe cronicarii bizantini contemporani cu evenimentele care atestă că bulgarii au dispărut între 986 – 1018. Astfel că ceea ce pretinde I. I. privitor la o influenţă bulgară oarecare, fie şi în antroponimistică şi oriunde, nu reprezintă în fond decît

Altă formă de paranormalitate îşi afişează I. I. (v, prefaţa Dicţionarului, p. 5 şi bibliografia, poz. 6) când afirmă că a lucrat la această operă aproape şapte decenii. Un adolescent de liceu care ar scrie o sută de nume într-o zi normală de lucru ar folosi pentru a scrie un nume, un rând 4 – 8 minute. Acest ins ar putea fi socotit un leneş patentat. Cu toate acestea, în 300 zile lucrătoare (mai puţin de un an calendaristic) ar fi terminat de scris conţinutul dicţionarului. O dactilografă conştiincioasă ar fi terminat o astfel de lucrare în mai puţin de un an (1,7 pagini/zi). I. I. a vut nevoie de 70 de ani (7,17 pagini/an), cumplită productivitate!, oricum paranormală.

***

Pentru cititorii sceptici sau cei dispuşi să conteste că româna este limba primordială a Europei, pe lângă numeroasele argumente pe care le-am dat publicităţii mai înainte, vom aduce aici un argument hotărîtor, chiar din zona antroponimisticii.

Româna este singura limbă din Europa şi, poate, din lume, în care apelativele pentru gradele de rudenie apropiate şi actele fiziologice primare au fost concepute prin reduplicări de silabe:

ma/ma , ta/ta , te/te , ga/ga , na/na , ne/ne ,

pa/pa , ca/ca , pi/pi la/la , le/le , da/da , ba/ba , ţa/ţa ,

Este vorba de un act raţional, nu de gînguritul copiilor, cum se scrie pentru ma/ma în dicţionarele unor idiomuri moderne.

Această chestiune merită un studiu separat, căci este de o importanţă deosebită. Noi avem pregătită deja o formă mai întinsă, dar care nu putea fi cuprinsă aici, în primul rând din cauza spaţiului strict limitat.

De asemenea, este aici ocazia de a reafirma punctul nostru de vedere despre folosirea sunetului redat prin semnele grafice â, î. Cum am spus, româna populară este de fapt aşa-zisa indo-europeană despre care Louis de la Vallée Poussin (40, p. 9) afirmă că poseda o anumită vocală, insuficient determinată, susceptibilă să se confunde cu a şi cu i. Ei bine, numai româna posedă o astfel de vocală: â (î), care se schimbă în timpul flexiunii cuvintelor: â – a, î – i (ne referim la semnul din interiorul cuvintelor, deoarece î iniţial întotdeauna se transformă în i (în/din, între/dintre, întâi/dintâi); ex: â – a: a sta/stând, stână, stâncă; ţăran/ţărână; mână/manual, manuscris, manoperă; crezare/crezând; rămâne/rămas, remanent; î – i: sfînt/sfinte, asfinţit; cuvînt/cuvinte; vînătă/vinete; vinde/vînzare; vestmînt/vestmine;.

Această regulă atestă şi ea realitatea că româna este matca din care provin limbile europene, care au pierdut pe â (î). Astfel, pentru, î – i, românescul vînt  vint (sued.), vind (dan.), wind (engl.), wint (germ.), viento (sp.); iar pentru â – a, mână (rom.) = main (fr.), mano (it.), măo (portug.), mano (sp.) etc.

Acesta fiind un mod logic de folosire a semnelor â (î), l-am utilizat şi în această lucrare; regulile Academiei ni se par, în această privinţă, ca anistorice şi nelogice.PARTEA I VALENŢE PRIMORDIALE ALE ANTROPONIMIEI ROMÂNEŞTI

Ca vatră a civilizaţiei europene şi ca leagăn străvechi etno-folcloricSpaţiul Carpatic a dat Europei limba, agricultura, primele tehnologii, încă din Neolitic (6000 – 2700 î.e.n.)

În ce priveşte – piatra de căpătâi a culturii şi civilizaţiei umane, implicând cu necesitate sedentarizarea, ideea de proprietate şi sistemul relaţional, care se naşte pe urma proprietăţii (transferul şi garantarea proprietăţii, succesiunea etc.) – astăzi este de tot limpede, în urma Simpozionului mondial ţinut la Universitatea din Edinburgh (capitala Scoţiei) între 29 – 31 martie 2000, că agricultura a apărut la Porţile de Fier, la Schela Cladovei pe la 7800 î.e.n.

Toate datările pertinente au fost făcute de arheologii englezi care colaborează la săpături şi la cercetările din zona Porţilor de Fier.

Conform hărţii (fig. 1) rezultată din cercetările privind resturile arheologice din Neolitic, găsite în Ţările Europei, cercetări întreprinse sub auspiciile Universităţii Californiei din Los Angeles (UCLA) de către Marija Gimbutas ă1î, profesoară de arheologie la această Universitate, se constată că, în mileniul V î.e.n., nu există urme de locuire decît în Spaţiul Carpatic şi în zonele pericarpatice, restul Europei fiind o imensă pată albă.

Avansul cultural, de civilizaţie, între Spaţiul Carpatic şi restul Europei este de milenii, astfel că nu poate fi vorba de o civilizaţie mai veche decît cea Carpatică, în Europa.

În acest sens, prof. André Piganiol (Sorbona) scrie: Pour l’Europe (sauf les Balkans) presque tout ce qui précčde la conquęte romaine fait partie de la préhistoire (ă2î, p. IX) (Pentru Europa – în afară de Balcani – aproape tot ce precede cucerirea romană face parte din preistorie).

Mai departe, urmărind desfăşurarea istorică a evenimentelor străvechi, André Piganiol precizează: Mais le point de départ de la civilisation de toutes ces contrées doit ętre cherché au nord de la péninsule balkanique ([2], p. 6) (Dar punctul de pornire al civilizaţiei tuturor acestor regiuni trebuie căutat la nordul peninsulei balcanice).

 

Fig 1 – Vechea Civilizaţie Europeană ca parte a lumii străvechi în perioada maximei sale expansiuni, mileniul al V-lea î.e.n.

Din cercetările prof. Colin Renfrew (Universitatea Southampton, Marea Britanie) rezultă: In Eastern Europe we know that copper tools – which had been cross-dated with Greek finds to 2300 B.C. – were being made in what is now Romania, Bulgaria and Hungary as early as 4500 B.C. ([3], p. 621)

(În estul Europei noi ştim că uneltele de cupru au fost făcute în ceea ce sînt azi România, Bulgaria şi Ungaria pe la 4500 î.e.n
.ele fiind datate prin comparaţie cu cele găsite în Grecia pe la 2300 î.e.n.)

Colin Renfrew înscrie pe o hartă a Europei (fig. 2) noile datări obţinute prin metoda C14 corectată, în comparaţie cu datele clasice: Piramidele (3000 î.e.n.), Sumerul (3000 î.e.n.), Creta (2600 î.e.n.), Micene (1600 î.e.n.) etc.


Fig 2 – Datări radiocarbon revizuite privind vechea Europă ([3], p. 617)

Pînă-n prezent, noi n-am întîlnit în literatura de specialitate datări mai vechi decît cele din Carpaţi privind existenţa societăţii umane.

Este normal ca cele mai vechi manifestări de civilizaţie şi cultură să apară la primele societăţi umane constituite.

Una din cele mai importante şi hotărîtoare creaţii ale oamenilor este limba cu toate aspectele ei: limbajul direct, cel figurat (proverbe, locuţiuni, expresii specifice etc.), antroponimia (nume de persoane), toponimia (nume de locuri) etc.

Isocrate (436 – 338 î.e.n.) scria: Aproape în tot ce am născocit, numai cuvîntul ne-a îngăduit să ducem lucrurile la bun sfîrşit … Nimic din ce a zămislit gândul omului n-ar putea exista dacă n-ar fi cuvîntul ([42], II/2, p 830-831) sau, după o expresie a lui Condillac şi La Romiguičrel’esprit humain tout entier est dans le langage (spiritul uman este în întregime în limbă).

Cercetări recente ne-au condus la concluzia – de aşteptat, de altfel – că ROMÂNA este, fără doar şi poate, LIMBA PRIMORDIALĂ A EUROPEI, cu milenii mai veche decât elina, latina, sanscrita etc., toate graiurile vorbite în Europa provenind din română.

Era deci de aşteptat ca şi aspectul figurat, toponimele şi antroponimele să apară la poporul primordial, ca urmare logică, din nevoia de comunicare, implicată de viaţa de relaţie.

În prezenta lucrare ne interesează în principal antroponimia – numele de persoane.

Se constată că nume de persoană latineşti nu s-au păstrat nicăieri în lume, nici măcar în Italia ([17], p. 275), ceea ce dovedeşte, o dată în plus, că antroponimia latină a fost un sistem artificial, fabricat cu scop premeditat.

Româna fiind o limbă naturală, populară, este, normal, cea mai bogată din Europa, fantezia a milioane de oameni fiind infinit mai bogată decît a unei mâini de cărturari. Nu cultura joacă rolul principal aici, ci legătura cu natura înconjurătoare şi spiritul de observaţie şi asociere.

În 1922, Universitatea din Cambridge (Marea Britanie) a publicat o operă importantă, intitulată The Cambridge history of India ă4î (Istoria Indiei scrisă la Cambridge), însumând 8 volume a circa 800 pagini fiecare. Căutând locul de baştină al arienilor (populaţia civilizată a Indiei), în vol. I, cap. III The Aryans, pe baza datelor conţinute în Cărţile Vedice (cele mai vechi monumente literare ale umanităţii), universitarii englezi ajung la concluzia că leagănul de formare al arienilor poate fi delimitat astfel:There is apparently only one such area in Europe, the area which is bounded on its eastern side by the Carpathians, on its south by the Balkans, on its western side by the Austrian Alps and the Böhmer Wald, and on the north by the Erzgebirge and the mountains which link them up with the Carpathians (p. 68)

(Există, după toate aparenţele, o singură astfel de arie în Europa, anume aria mărginită la est de Carpaţi, la sud de Balcani, la vest de către Alpii Austriei şi Böhmer Wald, iar la nord de către Erzgebirge şi munţii care fac legătura cu CarpaţiiÎn această lucrare, la p. 71, se arată că, din acest spaţiu, au plecat, începînd de pe la jumătatea mileniului III î.e.n., indo-iranienii, grecii, latinii, celţii, germanii, precum şi slavii (prin defileul morav).

Datorită înmulţirii populaţiei Spaţiului Carpatic (fig. 1), începînd cu mileniul VI – V î.e.n., s-a ajuns, pe parcursul timpului, la o suprapopulare pentru care resursele (naturale) nu mai erau suficiente. De aceea, excesul de populaţie trebuia îndepărtat. Este cauza roirilor neolitice din Spaţiul Carpatic, în urma cărora s-a populat, treptat, toată Europa şi Asia vestică.

Toţi cei care au roit din Carpaţi au dus cu ei în locurile în care s-au aşezat: limba, antroponimele, toponimele, obiceiurile şi tradiţiile din leagănul primordial.

Jean Laumonier, în legătură cu popularea Europei din leagănul primar şi răspîndirea tradiţiilor şi obiceiurilor care compuneau spiritualitatea societăţii primare, scrie ([30], p. 172) încă la 1892:Faut-il reconnaître que la civilisation aryane primitive, dont les traits les plus essentiels ont été relevés par les travaux de Pictet, de Schleicher et de Chavée, a eu, non seulement par la langue, mais aussi par les institutions et les croyances, une influence trčs considérable sur le développement des peuples de notre continent!(p. 172)

Cette civilisation, assurément jeune et puissante, a imprégné l’Europe, puisqu’on y rencontre encore de nos jours ŕ l’état de survivance, et parfois męme dans leur forme originelle, certains de ses caractčres fondamentaux, et c’est lŕ, du reste, une des raisons les plus sérieuses invoquées en faveur de la parenté des diverses nations européennes. Toutes en effet semblent avoir conservé, ŕ travers les transformations nécessitées par les hasards de la vie et les milieux, traversés, le souvenir de la région oů dormaient les ancętres, les “pčres”, région heureuse, tičde et superbe, dont le fabuleux âge d’or, qu’on perçoit aux sources męme des traditions nationales, n’est que l’incessant rappel. (p. 172)

(trebuie să recunoaştem că civilizaţia ariană primitivă, ale cărei trăsături esenţiale au fost evidenţiate în lucrările lui Pictet, ale lui Schleicher şi ale lui Chavée, a avut, nu numai prin limbă, dar, de asemenea, prin instituţii şi credinţe, o influenţă deosebit de considerabilă asupra dezvoltării popoarelor continentului nostru!

Această civilizaţie, cu siguranţă tînără şi puternică, a impregnat Europa, pentru că, încă în zilele noastre, se întîlnesc, în stare de supravieţuire, şi uneori chiar în forma lor originală, unele din caracterele sale fundamentale, şi aceasta este, de altfel, una din raţiunile cele mai serioase invocate în favoarea înrudirii diverselor naţiuni europene. Toate într-adevăr par să fi conservat de-a lungul transformărilor produse datorită întâmplărilor vieţii şi mediilor traversate, amintirea regiunii unde dormeau strămoşii, “părinţii”, regiune fericită, liniştităşi superbă, din care fabuloasa vârstă de aur care se percepe chiar la sursele tradiţiilor naţionale, nu-i decît o chemare neîntreruptă”). Este în afară de orice discuţie că în Spaţiul Românesc, leagănul primordial în care s-au format strămoşii tuturor popoarelor europene, s-au creat primele elemente ale spiritualităţii europene, că, în momentul răspîndirii în spaţiul european, populaţiile care părăseau habitatul de formare (aşa zis indo-european) au dus cu ele o parte din spiritualitatea pe care o trăiseră în Carpaţi.

Subiectul este vast, dar, în prezenta lucrare, ne interesează mai ales toponimele şi antroponimele.

Cu titlu de exemplu, toponime carpatice (româneşti) se regăsesc şi în alte ţări:

NrToponim românescŢări cu aceleaşi toponime (în paranteze mici: număr de toponime identice)
1DevaFranţa (ă5î, p. 170), Anglia, India, Ţara Bascilor, Spania (2) etc
2AradSpania, Iran (2), Polonia, Georgia şi, mai recent, în Israel
3Lom (în Munţii Bucegi)Bulgaria, Suedia (Larousse, ed. 1965, p. 1415), Cehia (2), Slovenia, Olanda, Rusia (5)
4Buda(23 localităţi)Rusia (3), Belarus (4), Ucraina (3), Lituania (2), Cehia (2), Ungaria, Belgia (2), Italia, India (Buda-Gaia)
5Moldova (provincie, rîu, localităţi)Ţara Galilor (Mold), Spania (5), Norvegia (2), Estonia, Cehia (rîu în Praga), Slovacia, Polonia, Ucraina. În sec. XIII, denumirea Moldova este menţionată de Episcopul Paul din Antiohia
6Făget(20 localităţi)Franţa (ă5î, p. 174), Franţa (în Haute Garonne – Midi, Haute Loire, Dordogne). De reţinut însă că, în franceză, fag nu mai există; azi se spune hętre
7MargaPortugalia, Rusia, Irak
8Măgura (23 localităţi)Bulgaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Ucraina (dincolo de graniţa nordică a României, se găsesc 24 toponime Măgura)
9MurgaşiCehia, Jugoslavia, Rusia, Bulgaria (ă14î, p. 87)
10TîrnavaFinlanda (2), Ucraina, Slovacia, Cehia, Bulgaria, Tessalia, Turcia (2)

etc. etc.

Pe lângă cele menţionate, pe teritoriul Franţei actuale se găsesc numeroase toponime identice sau asemănătoare cu cele, străvechi, din Spaţiul Carpatic [5]

Albi (vezi comuna Albi înjudeţul Sibiu) (p. 131)

Albia (p. 116)

Arc (p. 196)

Ara (p. 196)

Arga (p. 196)

Araca (p. 196)

Avara (p. 197)

Baia (p. 215)

Bell/mare (p. 147)

10 Col/mare (p. 147)

11 Croix/mare (p. 147)

12 Ger/mare (p. 147)

13 Nor/mare (p. 147)

14 Rou/mare (p. 147)

15 Ronde/mare (p. 147)

16 Bordel (p. 131)

17 Boii (p. 125)

18 Buona Valle (p. 216)

19 Bran (p. 91)

20 Candara (p. 197)

21 Cap (p. 211)

22 Cap Verde (p. 215)

23 Cara, Gara (p. 209)

24 Vara (p. 101)

25 Romani (p. 192)

26 Corn (p. 211)

27 Curtille (p. 221)

28 Cuc (p. 208)

29 Cuccu (ˆ înălţime rotunjită) (p. 209)

30 Cucq (p. 209) numeroase

31 Suc (p. 209) pe o arie

32 Tuc (p. 209) vastă

33 Truc (p. 209)

34 Dova (p. 197, 212)

35 Fag/e, Fag/ea, Fag/ens (p. 119)

36 Gard (p. 91, 161)

37 Grand/lup (p. 119)

38 Isca (p. 199)

39 Iscară (p. 199)

40 Mont/arsi (ˆmuntele ars) (p. 220)

41 Nélu (p. 119)

42 Nucaria (p. 129)

43 Pic (= pisc) (p. 211)

44 Petrosa (p. 130)

45 Romanu-villa (p. 138)

46 Rupt (p. 24)

47 Samara (p. 197)

48 Savara (p. 197)

49 Vaccaria (p. 130)

50 Gets (Les) ăLarousse, p. 1386î

51 Bihorel (idem, p. 1206)

52 Pays de Dax, Dace, Daci (după numele unei populaţii din Aquitania, cf. Lou Pichot Trésor)

etc. etc.Numeroase toponime româneşti sînt interpretate defectuos, neţinând seama de dovezile din străvechime.

Astfel Nicolae Drăganu scrie ([14], p. 306): forma “Bihor”poate fi deci slavă atît în ung. cît şi în rom; rom. Bihor” este din ung. Bihar” (sic !). Pe p. 305 se citează şi alte toponime Bihar / Bihor (în Serbia, în Cehoslovacia, în Dalmaţia ş. a.).

Deşi îşi publică volumul în 1933, Nicolae Drăganu nu cunoaşte celebra operă a Universităţii din Cambridge ă4î, în care, cum am arătat, se menţionează provenienţa Indo-Persanilor din Spaţiul Carpatic.

Cum s-a văzut, toponime româneşti se găsesc pe toată aria Europei şi în India şi Iran. Ele au ajuns în această arie largă odată cu roirile neolitice din Spaţiul Carpatic (după mileniul III î.e.n.), pe când nu se auzise nici de sârbi, nici de cehi şi slovaci, nici de italioţi etc., (care aveau să se constituie, ca popoare, mult mai târziu), nici de unguri, bulgari, cumani sau pecenegi etc.

Plecând din Spaţiul Carpatic, viitorii indieni au dus cu ei numele românesc al Bihariei, astfel că în India se găseşte Bihar, cel mai sigur martor al străvechimii acestui toponim. În referinţa [4], l-am găsit citat de peste 21 ori.

Există numeroase alte toponime, antroponime şi elemente lexicale în India, care au echivalente, mai ales, în Ardeal. Iată cîteva: Gaia, Kalata, Simla, Balch, Om, Baia (care apare ca atare şi la Isidor din Sevilla-Spania, precum şi bahia în portugheză, baie în franceză [5], p. 115), transcris în hindi BhajaMultan (citate după [4] passim).

La sud de Dunăre, toponimele de tip românesc abundă [23]:

Topliţa(p. 69) Strumiţa(p. 289) Plaviţa(p. 87) Zlatiţa Triadiţa(p. 267, 273) Mariţa(rîu)(p. 329) Sardiţa(p. 273)

Pe harta de la pagina 13 din Sacra Tribalia ă31î, se găsesc numeroase toponime româneşti:

 Podul lung

– Moşna

– Cula

– Grămada

5 – Şapca Popii

– Clisura

– Rătani

8– Roiu

– Tătăeni

10 – Troian

11 – Cătuniţa

12 – Griviţa

13 – Novăceni

14 – Livadia

15 – Carpeni

16 – Scutari

17 – Negriţa

18 – Muncel

19 – Strug

20 – Pîrleap

21- Cârpani

22 – Curteni

23 – Zârna

24 – Vetreni

25 – Stejari

26 – Cucleni

27 – Devleni

28 – Caloianu

etc.

Este de aşteptat ca numeroase toponime şi hidronime româneşti să se găsească ca nume de localităţi sau de rîuri în diverse ţări din Europa şi Asia vestică.

Este nevoie de un studiu sistematic pentru a descoperi – şi cantitativ, numeric – acest aspect existenţial. Noi am menţionat, numai ca reper, cîteva astfel de similitudini pe care le-am găsit în studiile noastre, având cu totul alte obiective.

Am mai putea semnala că Geţiipoporul primordial al Europei, sînt menţionaţi chiar în antichitate în diverse spaţii euro-asiatice: Geţii (din Câmpia Română şi la sud de Dunăre); Iler/geţii (în nord-estul Peninsulei Iberice); Tyra/geţii (în zona Nistrului de azi); Massa/geţii (în zona Mării Caspice); pe Geţi îi găsim însă şi în India, în Medo-Persia etc. sub numele dat de chinezi: Jué-tchi (ˆ Geţi) şi Ta-Jué-tchi (Marii Geţi). A se vedea Raportul anual al guvernului indian 1956, The Cambridge history of India, Joseph Mension şi alţii.

În sfîrşit să ne oprim acum asupra numelor de persoană (antroponime), din care, cele fundamentale, sînt la origine româneşti.

Spre exemplu, românescul Marin:

  • îl găsim ca atare în franceză (ă7î, p. 417), vechi nume de botez, patronimic; nume purtat de mai mulţi sfinţi.
  • în corsicană şi în italiană apare ca Marini
  • în idiomul bulgar, prin adăugarea unor sufixe specifice, a dat: Marin/of (ov)
  • în idiomul polon, prin adăugarea unui sufix specific, a dat: Marin/o/schi
  • în idiomurile rus şi sîrb, a dat, prin anexarea sufixului –oviciMarin/ovici.

Pentru că nici unul din autorii de lucrări de onomastică românească nu explică ce-i cu acest sufix –ovici, s-o spunem noi în cîteva cuvinte:

Ivan al IV-lea cel Groaznic (v. romanul omonim al lui Lev Tolstoi) spune unor negustori pe care-i răsplăteşte pentru că i-au denunţat nişte conspiratori: vă înnobilez şi vă dau voie să vă adăugaţi la numele voastre “-ovici“.

Reprezentând o marcă de nobleţe, sufixul –ovici a constituit o tentaţie pentru mulţi oameni obişnuiţi, care au tins să-şi adauge la numele lor –ovici pentru a creşte în ochii lumii. De aceea găsim atîţia Popovici, Mihailovici, Radovici etc., iar nu pentru că persoanele în cauză ar avea, sigur, o ascendenţă sîrbă, rusească etc.

Alt exemplu este Tudor. Împotriva combinaţiilor invocate de cei care se ocupă de onomastică pentru a face din Tudor un nume teoforic, noi îl socotim un nume românesc, laic. În elină, latină, franceză, engleză, italiană, el nu figurează. În ceea ce priveşte dinastia Tudorilor care a domnit în Anglia între 1485 şi 1603 (prin 6 suverani), ea este originară din Ţara Galilor (englezeşte Wales) ai cărei locuitori sînt la origine celţi (ˆ geţi), ceea ce dovedeşte, pe de o parte, că numele Tudor este străvechi, iar, pe de altă parte, constituie încă o dovadă a transferului de spiritualitate din Spaţiul Carpatic pînă în cele mai îndepărtate spaţii europene, în cazul de faţă pînă în insulele britanice.

Pe calapodul arătat găsim în idiomurile:

  • bulgar: Alexandrov (of), Constantinov (of), Di(u)mitrov (of), Mihailov (of), Popov (of), Radov (of) etc.
  • rus, sîrb: Alexandrovici, Constantinovici, Dimitrovici, Mihailovici, Popovici, Radovici etc.

Tot felul de inşi lipsiţi de har, de o cît de mică informaţie istorică, de pricepere elementară, s-au lansat, cu privire la limba română, la antroponimistica românească, în tot felul de aprecieri şi declaraţii una mai lipsită de temei ca alta. Am mai spus-o, subscriem total la Regulae ad directionem ingenii ale lui Descartes, la regula care arată că ceea ce nu este dovedit nu e adevărat. Să cităm cîteva din afirmaţiile neadevărate pe care le contestăm:

Gustav Weigand [32] afirmă în 1921, fără nici o dovadă, că influenţa bulgarei (în realitate un dialect al limbii române, n. ns., G.G.) asupra limbii române, îndeosebi în ce priveşte numele, atît poreclele cît şi cele de familie, a fost extraordinar de mare (p.105), ap. 9, p. IX.

A mai afirmat acest culturnic cu aere de savant că poporul român nu are un sistem onomastic propriu (ibidem).

Din nefericire, mai sînt şi alţi autori de astfel de fabule lingvistice, printre care Iorgu Iordan, supraîncărcat de titluri, dar gol ca ştiinţă. În partea a doua a lucrării noastre se analizează aşa-zisul lui Dicţionar al numelor de familie româneşti.

Acestor excursionişti de circumstanţă prin literele româneşti li se aplică exact dictonul: Oů il y a trop de titres, il n’y a gučre de lettres (Unde-s prea multe titluri, nu e deloc ştiinţă).

Afirmarea unor astfel de inepţii despre poporul care a dat Europei toată spiritualitatea primordială, inclusiv limba, cu un sistem onomastic şi toponimistic închegate, din care au preluat şi folosit, cum am arătat, şi alte popoare europene, nu se poate explica decît printr-o totală lipsă de informaţie istorică, dacă nu-i vorba de rea credinţă.

Cum să scrii despre o influenţă bulgară asupra românei ? Au existat bulgari în Europa în ultimii aproximativ o mie de ani? Să vedem ce spun izvoarele istorice.

Bulgarii, o populaţie mongoloidă, care în sec. VII se găsea în nordul Mării Negre, la 679 e.n. au fost aduşi de bizantini în sudul Dunării pentru a fi folosiţi ca armată de represiune împotriva populaţiei locale, vlahe, care se revolta mereu contra fiscalităţii excesive din Imperiul Bizantin. De atunci, provincia s-a numit Bulgaria, după numele celor aduşi în scopul “păstrării ordinei”.

După un timp, conducătorii bulgarilor, dându-şi seama că liniştea Imperiului Bizantin în această zonă depinde de ei, au încercat să pună pe unul dintre ei pe tronul din Bizanţ. Deşi n-au reuşit, au mai încercat de cîteva ori, pînă în 986, când împăratul Vasile II întreprinde o campanie în Peninsula Balcanică pentru a zdrobi răscoala condusă de Samuil, întemeietorul Ţaratului bulgar de Apus.

La 1014 (29 iulie), la Belasiţe, bulgarii, sub ţarul Samuil, sînt zdrobiţi de bizantini. La 14.000 de prizonieri “bulgari” li se scot ochii. Pînă la 1018, bulgarii mongoloizi sînt urmăriţi peste tot şi omorîţi, ceea ce-i aduce împăratului Vasile II epitetul de bulgaroctonul (= omorîtorul de bulgari), iar, la 1018, odată cu ocuparea Ohridei, ia sfîrşit ţaratul lui Samuil şi dispar pentru totdeauna bulgarii din Peninsula Balcanică.

Unele revolte ulterioare, la care iau parte “bulgarii”, se referă la locuitorii din tema (provincia) Bulgaria, cărora, după numele temei, li se atribuie o apartenenţă etnică pe care ei n-o aveau.

Dovezile converg şi probează această realitate de necontestat.

Astfel, la 1185 – 1186, se produce răscoala vlahilor sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, împotriva abuzurilor bizantine şi se întemeiază ţaratul vlahilor.

Este de mirare de unde şi pe ce considerente unii istorici numesc acest ţarat fie bulgar, fie vlaho-bulgar, deoarece, la acest moment istoric, picior de bulgar nu mai putea fi găsit la sudul Dunării, ca de altfel nici în altă zonă din Europa.

Cronicarul bizantin Leon Diaconul scrie despre evenimentele petrecute între 959 şi 976 şi participă la reprimarea de către împăratul Vasile II a revoltei antibizantine a ţarului bulgar Samuil la 986, când a început acţiunea de lichidare a bulgarilor, mongoloizi, din Peninsula Balcanică. El numeşte Bulgaria Ţara moesilor.

Ana Comnena (1083 – după 1148) scrie o cronică a domniei tatălui ei, Alexie I Comnenul, dar nu menţionează nici o ciocnire cu aşa-zişii bulgari.

Conform cronicarilor bizantini, împăraţii bizantini posteriori lui Vasile II, poartă războaie cu sciţii (ruşii, pecenegii, cumanii), cu misii (vlahii), cu sarmaţii, cu celţii (normanzii), cu hunii (ungurii), dar niciodată cu bulgarii care au dispărut între 986 şi 1018.

Unii cronicari dau în această privinţă date clare asupra realităţilor etnice privind populaţiile din sudul Dunării:

a) Iar mulţimea! va fi colonizată în ţara bulgarilor, care era pustie în cea mai mare parte a ei, deoarece neamul acela fusese de curând nimicit ([22], p. 222-223, referitor la perioada 1048 – 1053)

b) La 1186, Leon Monasteriotes îi reproşează împăratului Isaac II Anghelos că nu a respectat dispoziţiile lui Vasile II Bulgaroctonul (mss. B): este întristat sufletul împăratului bulgarocton, căci el, când i-a distrus cu desăvârşire pe aceştia, a poruncit ca, dacă vreodată iarăşi se vor răscula vlahii, cel care urmează să dea lupta împotriva lor trebuie să procedeze astfel! A fost încălcată porunca aceasta, căci tu, împărate! fără să-ţi vină în minte ceva din porunca lui, luând aşadar în rîs şi-n joacă cele poruncite de el! ([23], p. 259).

Din aceste texte rezultă cu claritate că bulgarii, fiind puţini, ei, cel mult, au incitat la răscoală şi s-au instalat în postura de şefi.

Nu există nici o dovadă că, la sudul Dunării, ar fi existat 14.000 de bulgari, astfel că printre cei cărora Vasile II le-a scos ochii trebuie să fi găsit un foarte important procent de vlahi, populaţia de bază a Peninsulei Balcanice, antrenaţi în răscoala lui Samuil.

Acest adevăr nu poate fi infirmat în nici un fel, el fiind probat cu numeroase texte ale unor cronicari care scriu despre situaţia din Balcani:

c) Prin bulgari se înţeleg trupele din tema Bulgaria ([23], p. 90 şi 142-143; a se vedea şi Fontes III, p. 71, precum şi Cronica lui Mihail Attaliates)

d) “barbarii din muntele Hemus, care mai înainte se numeau misieni, iar acum se cheamă vlahi (ă23î, p. 225)

e) În anul următor, vlahii au năvălit din nou, împreună cu cumanii şi, după ce au prădat cele mai importante regiuni ale ţării, s-au înapoiat “în ţinuturile lor” nevătămaţi ([23], p. 307)

etc.

Adevărul este că vlahii, sub nume diferite, se-ntindeau de la Marea Egee şi Marea Adriatică, pînă la Marea Baltică şi Marea Neagră, într-un şir continuu (vezi şi [1, 2, 3, 4]). Iată, în acest sens, o referinţă istorică importantă, aceea a lui Laonic Chalcocondil:

Aşa ştiu şi pot spune că tribalii şi misii şi ilirii şi croaţii şi polonii şi sarmaţii vorbesc acelaşi grai. Şi dacă, din aceasta, ar fi de tras o concluzie, neamul acesta ar fi unul şi acelaşi şi de aceeaşi origine ([21], p. 41), care se întăreşte cu altă împrejurare:

Când Andronic a încetat să se mai teamă, ca şi cum scăpase din mâinile urmăritorilor şi ajunsese la hotarele Galiţiei (regiune situată la nordul Carpaţilor Păduroşi) către care se repezise ca spre un azil mântuitor, atunci cade în capcanele vînătorilor. Căci prins de vlahi, la care ajunsese zvonul despre fuga lui, era dus înapoi, la împărat ([23], p. 251).

Alt text lămuritor privind originea populaţiei sud-dunărene, se află tot la Laonic Chalcocondil:

Culegând ştiri, am aflat că aceştia-s bulgari, pe care-i numim misi, aceia însă sârbi, pe care îi numim tribali (ă21î, p. 38).

Am citat mai înainte că misi e doar un nume pentru vlahiTribalii sunt o populaţie getă străveche, menţionată şi de Herodot (C IV, § XLIX). Prima provincie înemeiată de romani la sud de Dunăre a fost Praefectura Moesiae et Triballiae. Tribalii au jucat un rol imporatnt în sec. VI – V î.e.n.: Sitalkes, regele odrysilor, piere în luptă cu tribalii, cu ei luptând din greu şi Filip II şi Alexandru Macedon.

Şi astăzi, tribalii de pe Valea Timocului vorbesc româneşte, ca şi cu 2.500 ani în urmă.

Privitor la misi şi tribali, Laonic Chalcocondil mai scrie:

După aceea, a pornit asupra misilor şi tribalilor. Acest neam, cel mai vechi şi mai mare din popoarele din lume, dacă s-a desfăcut dintr-un trib al ilirilor şi s-a aşezat cu locuinţele în ţara ce o au, sau dacă, după unii, au pornit de dincolo de Istru de la marginile Europei, din Croaţia şi de la pruşi care ajung pînă la Oceanul Arctic, şi din ţara Sarmaţiei, acum aşa-numita Rosia, ţinut nelocuit din cauza frigului, şi pornind deci de acolo şi trecînd peste Istru, au ajuns în regiunea de la Marea Ionică şi astfel s-au întins mult pînă la veneţieni şi, cuceritori fiind, au rămas cu locuinţele, sau dacă dimpotrivă e mai bine de spus că au pornit de aici din ţara de la Marea Ionică şi trecînd peste Istru au ajuns departe sus în lume, n-aş putea-o spune, susţinînd cu siguranţă. Totuşi ştiu atîta că aceste neamuri se deosebesc prin nume unul de celălalt, prin obiceiuri însă nu, şi e vădit încă şi acuma (sec. XV, nota ns. G.G.) că VORBESC ACEEAŞI LIMBĂ ŞI AU ACELAŞI GRAIRăspîndindu-se deci prin Europa, s-au aşezat cu locuinţele în multe părţi(ă21î, p. 40, sublinierile noastre ).

Deşi pare ambiguu, textul, coroborat cu alte texte de bază, contribuie la lămurirea încurcatei probleme a originii popoarelor europene. Să încercăm să ne apropiem de realitatea acestei chestiuni esenţiale.

Procopius din Caesarea scrie (Despre războaie, III, 2.2): Neamurile gotice erau şi sînt şi astăzi multe la număr şi deosebite unele de altele, dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sînt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri geticeToţi aceştia se deosebesc între ei prin nume, după cum am mai spus, dar, încolo, sînt în toate la fel4 Toţi sunt albi la trup şi cu părul blond, înalţi la statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legiToţi sunt de credinţa lui Arius şi au o SINGURĂ LIMBĂ, numită gotică. Eu cred că la obîrşie se trag cu toţii dintr-UN SINGUR NEAM, iar mai târziu s-au deosebit după numele şefilor care i-au condus pe fiecare. Acest neam locuia în vechime DINCOLO DE FLUVIUL ISTRU. (subl. ns. G.G.)

Coincidenţa dintre realităţile înregistrate în ultimele două texte, situate la distanţă de 900 de ani, se coroborează cu cel citat la început, rezultat din cercetările unor eminenţi profesori de la Universitatea din Cambridge, Anglia. Repetăm, în acest text, publicat în 1922 [4], dar referindu-se la realităţi din Neolitic (mileniul III î.e.n.), se arată cu claritate că din Spaţiul Carpatic au plecat: indo-persanii, grecii, latinii, celţii, germanii şi slavii.

Deci, un text din sec. VI (Procopius), un text din sec. XV (Chalcocondil) şi unul din sec. XX (Universitatea Cambridge), coerente între ele, arată toate că, în această zonă, cea mai importantă din Europa, ca singura care oferea integral condiţii de existenţă (v. harta – fig. 1), toate populaţiile zonei provin din nordul Dunării, din Spaţiul Carpatic.

Această realitate este incontestabilă atîta vreme cît, milenii în şir, Spaţiul Carpatic a fost “solniţa” Europei. Astăzi fiziologia a demonstrat că fără sare (mai precis elementul sodiu, Na) nu există viaţă, nici pentru oameni, nici pentru animalele care le susţin existenţa (v. Gabriel Gheorghe, “Getica” nr. 1-2, 1992, p. 49 – 89, articolul bilingv română/engleză: Sarea, criteriu pentru regândirea istoriei).

În sec. XV, Laonic Chalcocondil putea oscila în ce priveşte originea populaţiilor din blocul carpato-balcanic, pentru că nu se născuse încă fiziologia, astăzi, însă, este limpede că toate populaţiile europene sînt, la origine, carpatice. În nici o zonă din Europa nu se putea dezvolta o civilizaţie independentă de Spaţiul Carpatic, datorită absenţei sodiului, fără de care inima nu poate funcţiona. Să cităm două referinţe americane:

(1) Without salt the body goes into convulsions, paralysis, death (Fără sare organismul intră în convulsii, paralizie, moarte) (ă26î, p.381)

(2) Over many generations, only those human survived who could carefully conserve enough sodium for good health. The rest perished. (După multe generaţii, numai acei oameni au supravieţuit care au putut să-şi conserve destul sodiu pentru o bună sănătate. Ceilalţi au pierit.) (ă27î, p. 136).

Cum spaţiul balcanic nu are strop de sare, nici la suparafaţa solului, nici la adâncime, nu asigura condiţiile minimale de existenţă pentru oameni şi animalele lor, pînă când s-au construit drumurile sării care porneau din cetatea carpatică în toate direcţiile, ca o roză a vînturilor.

***

Din puţinele considerente şi argumente pe care spaţiul ne-a îngăduit să le invocăm, rezultă limpede, credem, că bulgarii au reprezentat în Peninsula Balcanică un accident de durată limitată: s-au aflat puţini, la sud de Dunăre, între 679 şi, cel mai târziu, 1018 e.n.

Oricine călătoreşte la sud de Dunăre poate constata că tipul antropologic al populaţiei locale este cel european, vlah, că tipul mongoloid, bulgar, este inexistent.

Prof. Antoni Buzbuchi de la Universitatea din Salonic, arată că, în vorbirea populaţiei din sudul Dunării, nu se găsesc decât 7 – 8 cuvinte bulgare [19].

Defunctul academician bulgar Vladimir Georgiev arată (ă28î, p. 10):

Le bulgare et le roumain ne sont pas étroitement apparentés quant ŕ leur origine (? nota ns., G.G.), mais leur lexique contient 38% de mots identiques ou semblables. Cette statistique est faite d’aprčs les dictionnaires des langues écrites; dans les langues parlées (et dans les dialectes), ce pourcentages est encore plus élevé . (Bulgara şi româna nu sînt neapărat înrudite în ceea ce priveşte originea lor, dar lexicul lor conţine 38 % cuvinte identice sau asemănătoare. Această statistică e făcută după dicţionarele limbilor scrise; în limbile vorbite – şi în dialecte – acest procent este încă mai ridicat).

În graiuri, Maria Osman-Zavera a găsit: 465 substantive de origine română, 21 verbe, 11 adjective, 3 expresii etc. (ă29î, p. 189). În general, este vorba de peste 500 cuvinte populare faţă de circa 800 cât are limba unui ţăran obişnuit.

Într-o scrisoare către Ion Ghica, la jumătatea sec. XIX, Nicolae Bălcescu arată că n-a întîlnit bulgari în Bulgaria, iar Constantin Nicolăescu-Plopşor spune că a parcurs, în anii ’30, Bulgaria de la Dunăre la graniţa cu Grecia, vorbind peste tot limba română. Dr. Al. Şuga (ă33î, p. 5) scrie: În secolul trecut majoritatea populaţiei din sudul Dunării vorbea limba română.

Că, în sudul Dunării, se vorbea limba română o arată şi unul din cronicarii deja citaţi, Laonic Chalcocondil (Fontes, IV, p. 485): Şi muntele Pind îl locuiesc vlahii care vorbesc aceeaşi limbă cu dacii şi sunt asemenea cu dacii de la Istru.

Credem că cel mai clar argument, privitor la inexistenţa bulgarilor la sud de Dunăre, după genocidul lui Vasile II Bulgaroctonul, îl reprezintă cele două volume de cronici referitoare la cucerirea Constantinopolului [20] de către Cruciata a IV-a. Primul volum se referă la evenimentele cuprinse între 1199 – 1203, iar al doilea la cele dintre 1203 – 1207, când Ioniţă Vlahul reuşeşte să-i alunge pe cruciaţi din Peninsula Balcanică.

La 1204, Cruciata IV ocupă Constantinopolul. Villehardouin este cronicarul Cuceririi Constantinopolului. Cronica lui are peste 600 pagini de text în aşa-zisa franceză veche, ininteligibilă pentru un francez din timpurile noastre, dar înţeleasă de către un român cultivat.

În toată această cronică se vorbeşte numai de vlahi şi de Johannisse li rois de Blakie venoit secoure cels d’Andrenople a mult grant ost (ă20.2î § 352) (Ioniţă regele Vlahilor venea să-i ajute pe cei din Adrianopol cu o foarte mare oaste).

Ioniţă Vlahul este cel care-l prinde pe Baudouin de Flandra (14 aprilie 1205) care se instalase împărat la Constantinopol, după cucerirea oraşului, şi-l aruncă în închisoarea din Tîrnovo, dar, după un an (14 iulie 1206), neobţinând părăsirea Constantinopolului de către cruciaţi, puşi pe jaf, îl scoate din închisoare şi-i taie capul.

În toată cronica sa, Villehardouin nu menţionează niciodată bulgari. Ar fi imposibil de crezut că se bate cu bulgarii şi-i numeşte Vlahi.

***

Să revenim şi să vedem cum s-au reflectat unele antroponime româneşti în antroponimistica franceză. Am luat ca element de comparaţie binecunoscutul Dictionnaire de noms et prénoms de France al lui Albert Dauzat [7]:

NrRomânFrancezPag.
1AlinAlain6
2AlexandruAlexandre6
3AnastaseAnastase8
4AnatolAnatol(e)8
5AndreiAndré, Andrey9
6AnaAne, Anne10
7Anton, ToniAntoni, Toni10, 11
8ApostolApostol (nu Apôtre !)11
9BarbăneagrăBarbanegre * a1î
10CasănouăCasanove91
11CrăciunNoël452
12CuratRe/curat (nettoyé)513
13DelfinDelfin (nu Dauphin)187
14DonDon206
15DorDor207
16DorinDorin207
17DornDorn208
18DulceDoulce210
19DragaDrago211
20Emil, EmilianEmile, Emilian234
21ElisabetaElisabeth234
22ŞtefanStephan, Stefano241
23EugenEugene242
24Gabriel, GabiGabriel, Gaby273
25GheorgheGeorge(s)288
26GeorgeGeorge288
27GeorgelGeorgel288
28HornHorn330
29IoanJean, Joan343
30IoanaJoanne343
31JeniJenni343
32LeuLeu398
33LupLoup398
34LucianLucian400
35ManMan410
36MălinMalin410
37MarcelMarcel414
38MarcelaMarcelle414
39MariaMaria, Marie416
40MarietaMariette416
41MartinMartin420
42MateiMattei423
43NegriNegri449
44NegruNegre,Noir449452
45NicolaeNicolas450
46NicolauNicolau450
47NicoletaNicolette450
48PasăreOiseau,Passeron455,466
49PasPas465
50PăstorPastor466
51PăstorelPastorelă6î p. 91
52ParisParis464
53PatruPatru467
54PaulPaul467
55PulcheriaPulcherie501
56RaluRalu508
57TătarTatar564
58TaseTasse564
59ŢăranPaysanTaranne460563
60UrsUrs, Ours458
61UrsuleţUrselă6î p. 68
Cunoscute diminutive româneşti, ca Fifi, Jojo, Lulu, Lili, Mimi, Nono etc., sînt prezente şi la francezi ca atare.ă6î p. 78

Această listă nu reprezintă decât notaţii fugare la simpla parcurgere a dicţionarelor de nume franceze.

În aceste puţine rânduri, n-am încercat decît să relevăm în cîteva cuvinte marea vechime a onomasticii româneşti, o parte a spiritualităţii româneşti.

Este necesar un studiu comparativ sistematic între antroponimistica românească şi cele ale diferitelor popoare europene. Credem că un astfel de studiu ar duce la situarea spiritului cercetător în zona adevărului.

S-ar putea ca unii cititori să considere prea dezvoltată partea în care se dovedeşte – cu texte ale cronicarilor bizantini din epocă – absenţa bulgarilor din zona Balcanilor după anul 1018.

Această parte devine esenţială în contextul analizat: atît G. Weigand [32], cît şi N. A. Constantinescu [9] şi Christian Ionescu [10] vorbesc în textele lor despre o influenţă bulgară în antroponimistica românească, afirmaţii gratuite, lipsite de orice temei. Acest fel de vorbărie capătă proporţii apocaliptice, într-o totală lipsă de scrupule ştiinţifice, în volumul, nereprezentativ, al lui Iorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti[15]î.

Fiul unui grădinar refugiat de la sud de Dunăre şi stabilit în mahalaua dinspre Tecucel, la marginea oraşului Tecuci (7.000 locuitori la naşterea lui I. I., conform memoriilor sale), I. Iordan face în “opera lui ştiinţifică” un acerb naţionalism bulgar, pentru o realitate iluzorie.

Indecenţa lui I. I. merge pînă acolo că şi nume ca nenea (care face parte din sistemul, unic, al apelativelor româneşti pentru grade de rudenie – a se vedea Prefaţa), neica, Gogu, Lac, Lacea, Ladea, Latu, Paiu, Pacea, Raliţa etc. sînt date, fără nici o încercare de dovadă, ca provenind din bulgară.

Infantilismul naţionalistului bulgar I. I., dezvoltat pe teren românesc, merge pînă acolo încît, pe multe pagini, trece câte 13 – 14 – dar şi 21 (p. 387) ori 23 (p. 386) – nume româneşti de origine “bulgară”. Fără pic de logică şi argumentaţie, aplică sistemului antroponimistic primordial al Europei o iluzorie influenţă bulgară.

Roeslerian întârziat, lipsit de orice brumă de spirit ştiinţific, eminamente agitator politic şi politruc, ridicat politic de către partidul comunist la ranguri importante în viaţa socială, dar şi în cea ştiinţifică, unde aplica “politica partidului”, slavizant al limbii române pînă în 1950, (când apare broşura lui I. V. Stalin Cu privire la marxism în lingvistică, afirmând că româna nu este slavă), Iorgu Iordan a încercat, cu nişte lucrări derizorii, să schimonosească, să distrugă caracterele civilizaţiei şi culturii române multimilenare.

Pentru a dovedi că influenţa antroponimiei zisă bulgară nu putea să existe deoarece, de aproape o mie de ani, nu mai existau bulgari în Europa, trebuia să aducem dovezile de rigoare. Acesta este motivul pentru care s-a dezvoltat partea privind scurta perioadă a prezenţei bulgare la sudul Dunării.PARTEA a II-a “DICŢIONAR AL NUMELOR DE FAMILIE ROMÂNEŞTI” ?

Sub acest titlu sunt grupate 3 materiale polemice din 1983, în legătură cu dicţionarul lui Iorgu Iordan cu titlul de mai sus.

Ele sînt perfect valabile şi acum şi perfect integrabile subiectului cărţii noastre, pe care-l completează, vizând originile carpatice ale civilizaţiei indo-europene, deci şi ale antroponimelor româneşti. Fără nici un alt comentariu, le reproducem ca atare, dar, pentru pentru o mai completă informare asupra subiectului, am considerat necesară şi o addenda.II – 1 “Dicţionar al numelor de familie româneşti” ? [2]

Un dicţionar de nume reprezintă o lucrare de mare utilitate pentru orice cultură naţională, contribuind, printre altele, la mai buna cunoaştere a limbii. De asemenea, poate constitui element de referinţă pentru studii comparative, între mai multe limbi, de interes deosebit pentru istoria culturii în genere. Într-o zonă de mare densitate culturală, cum este cea europeană, în care există încă destule zone obscure, un dicţionar al numelor de familie româneşti, bine conceput şi întocmit cu rigoare, ar contribui la sporirea cunoaşterii, la lămurirea unor aspecte controversate, sau nesoluţionate încă. Este motivul pentru care Dicţionarul de nume de familie româneşti, de Iorgu Iordan, a fost aşteptat cu legitimă curiozitate.

Din păcate, chiar la o examinare fugară, lucrarea constituie o dezamăgire, avînd defecte esenţiale, mai ales de conţinut, dar şi de formă.

În primul rînd se vădeşte lipsa unei metode de lucru. Autorul însuşi menţionează (p. 6) că interesul ştiinţific s-a deşteptat pur şi simplu întîmplător (sic !), că a strîns, la întîmplare, nume de familie întîlnite în studiile de tot felul pe care le citeam în vederea întocmirii altor lucrări. În aceste condiţii, inerent, un mare număr de nume nu are şanse să ajungă în lucrare, aceasta devenind nereprezentativă. Într-adevăr, numărul numelor cuprinse în dicţionar este de aproape 35.000, iar absenţele identificate, deocamdată, evident incomplet, se ridică la cca. 70.000.

S-ar putea întreba cineva cum am stabilit acest număr enorm de absenţe. Simplu, colaboratoarea mea, Margareta Dovganiuc Cârlan întocmeşte, în mod metodic, un Dicţionar de nume de familie româneşti, cu surse determinate apriori, astfel încît valoarea, credibilitatea şi limitele lucrării să fie de la început cunoscute şi menţionate, ca în orice lucrare aparţinînd domeniului ştiinţific. În circa 3 ani, colaboratoarea mea a fişat, cu trimiteri riguroase la surse (cînd a fost posibil, sursa însăşi a fost decupată şi lipită pe fişă), circa 100.000 nume de familie româneşti. Acest mod de lucru exclude posibilitatea strecurării de erori, a căror prezenţă pot face caducă o lucrare de acest gen. Autorul motivează (pp. 6, 8) sursele erorilor din lucrarea sa, fără, însă, să le poată identifica spre a fi evitate.

Cu cele 100.000 nume fişate, lucrarea menţionată este departe de a fi încheiată, de-a fi epuizat sursele propuse. De unde rezultă că cele cca. 35.000 nume, cît conţine dicţionarul recenzat, nu reprezintă decît o cîtime, probabil sub 25 % din antroponimistica românească.

Într-o lucrare care se intitulează ştiinţifică, nu se pot trage concluzii pentru întreaga antroponimistică românească, una din cele mai bogate din cîte se cunosc, în absenţa a trei pătrimi din aceasta. Faţă de conţinutul lucrării, de întinderea sa reală, mai potrivit ar fi fost titlul “Listă de nume de familie întîlnite în timpul lecturii”.

În ştiinţă, orice afirmaţie trebuie să poată fi verificată de cine cunoaşte regulile domeniului. Cînd nimic nu poate fi verificat, cînd multe nume sînt inventate (greşite), cînd cea mai mare parte a obiectului lucrării n-a fost cuprinsă în aceasta, este limpede că lucrarea nu are cum aparţine, şi nu aparţine zonei ştiinţifice.

După ce şi-a ales un crâmpei de listă de nume de familie, cum am văzut, autorul se apucă să le distribuie, evident tot arbitrar, origini. Se face că nu ştie nimic de traducerea obligatorie a numelor româneşti în Transilvania de către stăpînirea austro-maghiară, că nu a auzit de moda adăugirii de sufixe polone la nume neaoş româneşti, în timpul lui Alexandru cel Bun (v. Hasdeu, E. M. R., vol. 3, p. 201, art. Barnovski), că nu-şi aduce aminte că românii şi bulgarii din dreapta Dunării şi-au căutat salvarea şi s-au stabilit la nord de Dunăre în sec. 19, după războiul ruso-turc din 1828-1829 (v. C. N. Velichii, Conspiratorii, 1979, pp. 16 – 26), nu-l interesează realitatea, îşi confecţionează ipoteze istorice proprii, înlăuntrul cărora oficiază, declară, nu încearcă să dovedească, nici n-ar putea! Prin acest procedeu sui-generis, cca. 20.000 de nume din lista sa sînt declarate bulgăreşti, greceşti, ucrainiene, maghiare, cele mai multe fără nici o justificare.

Pînă şi nume ca Dacu, Daciu, Daca sînt, după Iordan, de origine bulgară. Anumite nume pe care un Dicţionar echivalent bulgar le consideră de origine română (v. de ex. Datcu), Iordan le consideră de provenienţă bulgară. Magister dixit. şi cu asta basta.

Nume tipic româneşti ca Gaia, Gaga (substantiv comun, sora mai mare, în Oltenia rurală), Dardu, Maica, Nana (mătuşă, sau femeie mai în vîrstă), Ilinca etc., unele menţionate în scris, în această zonă, cu secole înainte de sosirea bulgarilor la Dunăre, sînt declarate împrumuturi din bulgară.

Atunci cînd două cuvinte, sau două nume se găsesc în două limbi diferite, fără dovezi exterioare, fără argumente incontestabile, un om de ştiinţă n-ar cuteza să afirme care-i împrumutătorul şi care-i împrumutatul, mai ales că s-ar putea ca împrumutătorul să fie un terţ. O astfel de circumspecţie ar trebui observată cu atît mai mult cînd în joc apare limba română, o limbă străveche, închegată înainte de apariţia unora din limbile vecine.

În scrisoarea pe care mi-a adresat-o, la 16 ianuarie 1981, Preşedintele Universităţii Jean Moulin, din Lyon, prof. Jacques Goudet, unul din cei mai mari romanişti ai lumii, scrie: Un anumit număr de fapte privind structura limbilor română şi albaneză, mă determină să gîndesc eu însumi că substratul daco-trac a jucat un rol foarte important în formarea limbilor română şi albaneză şi, de asemeni, bulgară, aşa cum le cunoaştem! În ce priveşte lexicul, eu cred că cel daco-trac a fost cu necesitate mult mai bogat decît considerăm noi.

În aceste condiţii, este normal ca numeroase similitudini şi identităţi să se găsească în cele două limbi, dată fiind provenienţa comună a acestor elemente, din substrat. Care ar fi temeiul afirmării originii lor bulgare, chiar făcînd abstracţie de substrat, înainte de a proba prezenţa lor în bulgară înainte de ajungerea la Dunăre, în sec. VII e.n. ?

Elaborat fără o metodologie, despuiat de cea mai mare parte a antroponimisticii româneşti, dospind a arbitrar, avînd la bază criterii din afara obiectivităţii ştiinţifice, lucrarea constituie un eşec, fiind lipsită de orice valoare practică.

G. Gheorghe

membru al Societăţii de studii clasice din R.S.R.II – 2 Scrisoare a Societăţii de Studii Clasice din RSR [3]

SOCIETATEA DE STUDII CLASICE Bucureşti, Str. Spiru Haret 12

DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA Nr. 46 / 25 sept. 1983

Stimate domnule inginer,

Nu v-aş fi adresat această scrisoare dacă, în recenzia pe care aţi consacrat-o Dicţionarului numelor de familie a profesorului Iorgu Iordan, n-aţi fi implicat Societatea noastră, făcînd uz de calitatea de membru al ei pentru a da pondere de specialist textului dv. Desigur, aveţi dreptul incontestabil de a utiliza această calitate şi de a publica recenzii negative despre orice lucrare,şi nu e nicidecum în intenţia mea de a-l contesta. Dar ţin să vă comunic dezaprobarea conducerii Societăţii pentru modul în care “executaţi” o lucrare importantă, datorată unui savant care, de mai bine de 70 de ani, slujeşte cu strălucire ştiinţa şi învăţămîntul nostru şi căruia admiratorii săi, foarte numeroşi, îi vor sărbători zilele acestea cea de a 95-a aniversare.

Aş fi vrut să mă pot opri aici şi să nu discut de loc recenzia dv.: aţi fi putut rămînea cu impresia că mă situez pe poziţia de apărător al autorităţii magistrului şi că încerc astfel să îngrădesc libertatea de exprimare a celor care nu fac parte din “elita academică”.

Trebuie spus de la început că lucrarea profesorului Iordan e de salutat pentru ceea ce reprezintă: p r i m u l dicţionar al numelor de familie, bazat pe o muncă îndelungată şi pe o vastă experienţă în domeniul onomasticii, cum a arătat foarte bine preşedintele Societăţii în ultimul număr din “România literară”. Salutată şi, adaug, respectată, cum trebuie respectată orice muncă onestă şi competentă. Că există omisiuni, poate şi erori, nu e de mirare în aceste condiţii de pionierat; ele nu pot duce însă la negarea ansamblului. Scutit de eroare nu e decît cel care nu face nimic. Dv. însă negaţi ansamblul, pe un ton insultător (lipsă de metodă de lucru; nu aparţine zonei ştiinţifice; se apucă să le distribuie, evident tot arbitrar, origini; îşi confecţionează ipoteze, etc. etc.), limitîndu-vă la formulări cu caracter general, fără să daţi nici un singur exemplu în care o soluţie corectă a dv. să fie opusă celei eronate, datorate profesorului Iordan. Salutară prudenţă! Fiindcă rezultă destul de clar din textul dv. cam ce fel de etimologii aţi propune pentru Dacu, Daca, Datcu etc. Cît despre menţionarea în scris a unor nume tipic româneşti cu secole înaintea sosirii bulgarilor la Dunăre sau despre bulgara dinaintea secolului al VI-lea, vă asigur că orice student bun din anul I ar zîmbi, dacă împrejurarea n-ar fi deosebit de tristă. În alt pasaj afirmaţi, pe acelaşi ton insultător, că autorul se face că nu ştie nimic de traducerea obligatorie (!) a numelor româneşti în Transilvania ş.a.m.d.; că autorul ştie acest lucru rezultă din redactarea unor articole. Dar cum s-ar putea reflecta, după părerea dv., într-un dicţionar cunoaşterea acestei stări de lucruri? Dacă pe un român îl cheamă, de exemplu, Chişu, să nu se spună că etimonul e magh. Kis? Să se repete în fiecare articol că e traducerea unui nume românesc? La ce ar servi o asemenea redactare, dacă nu la sporirea inutilă a paginilor? Sau să se indice numele anterior? În lipsa unor documente, de unde putem şti că e vorba de Micu şi nu de Măruntu, Mărunţelu, Scundu? Iată unde s-ar afla lipsa de metodă şi arbitrariul, nu în Dicţionarul profesorului Iordan.

Şi, la sfîrşitul afirmaţiilor dv. gratuite, pronunţaţi o sentinţă definitivă (mă refer la ultimul alineat), de la o înălţime ameţitoare, eşafodată pe o scrisoare a lui J. Goudet şi pe calitatea de membru al Societăţii. Pentru acest din urmă lucru îmi pare nespus de rău.

I. Fischer II – 3 Scrisoare către Societatea de Studii Clasice din RSR [4]

Gabriel GHEORGHE Bucureşti 13 oct. 1983

Str. Plantelor 8-10, bl. B, ap. 21

Către Societatea de Studii Clasice (S.S.C.) din Republica Socialistă România

În atenţia Prof. I. Fischer, secretarul S.S.C.

Priveşte: Scrisoarea Dvs. Nr. 46 din 25 sept. 1983 referitoare la Recenzia publicată în “Săptămâna Culturală a Capitalei din 23 sept. crt. despre Dicţionarul numelor de familie româneşti de Iorgu Iordan.

Stimate domnule profesor,

Scrisoarea Dvs. rubricată, care mi-a parvenit cu destulă întîrziere, m-a surprins neplăcut, fiind o intervenţie căreia nu i-am putut înţelege rostul.

1. Deşi spuneţi că nu vreţi s-o faceţi, nu-mi imputaţi decît folosirea dreptului elementar de opinie.

1.1 Regret câ o faceţi în numele Societăţii de studii clasice, căreia ar trebui să-i rămână străină orice formă de reprimare a libertăţii de opinie. Vă amintiţi, desigur, unul din aforismele lui Walter Lipmann, publicat în presa noastră: Acolo unde toată lumea este de acord, înseamnă că nimeni nu gîndeşte prea mult. Dar o astfel de împrejurare nu ne-ar situa prea departe de dihor, de rinocer etc., ceea ce n-ar fi vesel şi măgulitor pentru speţa noastră, în zenitul evoluţiei, poate în amurgul ei.

1.2 Este de asemenea regretabil că-mi imputaţi practicarea adevărului ştiinţific, într-o luare de poziţie Pro Iordano, situându-vă departe de idealul de existenţă exprimat al prof. Iordandragostea de adevăr, care, în domeniul ştiinţific, este absolut necesară şi obligatorie, ca, dealtfel, şi în alte domenii, dar ştiinţa, în primul rînd, trebuie să arate ce este adevărat şi ce nu este adevărat... (în Extras din nr. 55, 56, 57/1978 şi 58, 59, 60/ 1979 p. 3). Rezultă, profesorului I. Iordan îi repugnă tămîierea, frustrarea adevărului.

Ce vă îndreptăţeşte să-mi imputaţi, în numele prof. Iordan, ceea ce el declară că-i repugnă?

Oricum, critica tămîietoare nu poate face decît rău unei culturi, mai ales cînd tinde să devină normă şi sistem de referinţă, şi orice intelectual care se respectă ar trebui s-o dezaprobe.

Marele Arghezi califica plastic, memorabil, critica de-a huţa-huţa, practicată nu de puţini condeieri alo şi homotămâietori. Dacă nu s-ar scărpina măgarii între ei, cine să-i scarpine în absenţa profesiunii de scărpinător de măgari?

1.3 Pe de altă parte, mă surprinde că nu-i acordaţi prof. Iordan consideraţia capacităţii de a-şi apăra şi motiva singur lucrările, că, prin intervenţia Dvs., îl puneţi în neplăcuta ipostază de lipsit de posibilitatea de-a susţine şi argumenta adevărul ştiinţific (pe care-l socoteşte obligatoriu – v. mai sus) şi valoarea operei sale.

Cu regret a trebuit să constat că nu-i puteţi fi un ajutor eficace, în primul rînd pentru că, rezultă din scrisoarea Dvs., n-aţi deschis cartea pe care o superlativizaţi. Dacă aţi fi parcurs măcar părţile ei preliminare, nu s-ar fi putut să nu fiţi cuprins de un sentiment de jenă şi, cu certitudine, n-aţi mai fi intervenit în apărarea unei lucrări de un amatorism evident.

1.4 Apărate de critică nu pot fi decît operele destinate sertarului propriu. Cine-şi asumă răspunderea publicării, cedează publicului o parte din monopolul aprecierii operei sale, şi trebuie să-şi asume şi răspunderea oricărui gen de obiecţii, opera nemaiaparţinîndu-i.

1.5 În legătură cu o altă imputare a Dvs., trebuie să vă invederez că nimeni n-a executat o operă adevărată. Cel care ar fi încercat s-o facă s-ar fi pe sine, nesăbuinţa de-a ataca o operă valoroasă atrage numaidecît aprobiul public, nelimitat istoriceşte.

Dacă în preliminariile volumului său, I. Iordan n-ar fi insistat asupra calificării acestuia ca ştiinţific, nu mi-aş fi îngăduit o luare de poziţie, ştiut fiind că librăriile şi depozitele gem de maculatură imprimată. Şi, evident, n-ar fi meritat, şi . Dar aşa, abuzul de termeni devine de nesuportat. Să se ignore într-atît ce se poate numi ştiinţific şi ce nu? Este consternant.

E adevărat că sfidând logica, ignorându-l pe Aristotel şi, mai tîrziu, pe David Armeanul, pînă şi medicii şi inginerii ş.a. au ajuns să se declare profesionişti ai unor ştiinţe iluzorii, de fapt simple tehnici, comportând atingerea unui scop.

Rămâne în afară de orice discuţie că o operă nu poate fi executată decît de autorul ei, cînd a făcut-o de mîntuială.

Astfel încît, reproşul pe care mi-l faceţi, că am <executat> o lucrare importantă… ar trebui să-l adresaţi autorului, singurul în stare să-şi făcătura.

1.6 Dacă nevinovata mea critică pertinentă, strict la obiect, fără referiri ad personam, faţă de dezastrul ştiinţific şi intelectual pe care-l reprezintă aşa-zisul Dicţionar al numelor de familie româneşti, a putut fi catalogată atît de aspru de Dvs. şi dezaprobată de conducerea societăţii, cum îmi comunicaţi în scris, rezultă că din opera respectivă are nevoie să recurgă la măsuri administrative pentru a i se recunoşte existenţa. Ceea ce nu-i deloc (!) încurajator pentru ştiinţă. Este dezolant cînd ştiinţa ajunge să-şi apere adevărurile cu mecanisme administrative, manu militari. În antecedentele culturii, numai dogmele au apelat la astfel de mecanisme pentru a li se recunoaşte .

1.7 Oricum, dacă prin exprimarea deschisă a punctului meu de vedere faţă de o lucrare care îmi pare lipsită de orice virtute – deficienţă care nu poate fi imputată decît uşurinţei cu care a tratat-o autorul ei – am păcătuit faţă de statutul S.S.C. îmi asum răspunderea consecinţelor şi urmează să procedaţi conform prevederilor statutare.

Am solicitat admiterea în SSC, din proprie iniţiativă, pentru că mă preocupă studiile clasice şi doresc să contribui la cultivarea şi creşterea interesului pentru acestea.

N-am înţeles că, prin înscrierea mea în SSC, ar putea rezulta pentru mine vreo incapacitate, sau vreo servitute, privitor la latitudinea de-a adopta, în diverse împrejurări de existenţă, puncte de vedere proprii, conform constatărilor sau convingerilor mele.

Şi nu cred că este spre onoarea unei Societăţi cu un scop atît de nobil să reprime punctele de vedere care se deosebesc de cele ale conducerii Societăţii. Conducerea Societăţii se schimbă, idealul clasicităţii este etern. Aşa am crezut şi continui să cred. În caz că mă găsesc în eroare, normal, trebuie să suport consecinţele erorii mele.

X

Aş fi vrut să mă opresc aici cu răspunsul la scrisoarea Dvs. Aţi fi putut rămîne cu impresia că evit să-mi fixez atitudinea asupra celorlalte aspecte ridicate de Dvs. O voi face deschis, aşa cum se cade, în ştiinţă mai ales.

2. Deplîng raportarea şi justificarea intervenţiei Dvs. la o circumstanţă care-mi este cu totul străină: făcînd uz de calitatea de membru al SSC pentru a da pondere de specialist textului dvs.; eşafodată pe… şi pe calitatea de membru al Societăţii.

Imputaţia Dvs. mă obligă la cîteva precizări pe care, în circumstanţe normale, nu vi le-aş fi adus la cunoştinţă.

2.1 N-am făcut uz de calitatea de membru al SSC nici acum, nici cu alte ocazii similare, nici chiar atunci cînd am scris despre rolul formator al studiilor clasice pentru intelect. De mulţi ani, nici la lucrările publicate în ţară, nici la cele publicate peste hotare nu adaug semnăturii nici un titlu, convins fiind că valoarea unei lucrări stă în fondul şi forma ei, nu în titlurile autorului, care nu pot modifica, nici altera, nici ameliora, calitatea unei lucrări. Un dicton francez chiar spune: Ou il y a trop de titres, il n’y a gucre de science (Unde sunt multe titluri, nu e ştiinţă deloc).

Menţiunea membru al SSC… , adăugată numelui meu la finele Recenziei în discuţie, aparţine redactorului rubricii, motivaţia acestui adaos nefiindu-mi cunoscută.

În caz că m-aţi fi interpelat public pentru acest fapt, aş fi avut justificarea juridică şi morală să somez revista să aducă precizarea că am încheiat recenzia respectivă numai cu semnătura, fără nici o altă menţiune. Dacă o veţi face de acum înainte, voi proceda în consecinţă.

Aş vrea să fie foarte clar: NICIDECUM nu m-am gîndit că apartenenţa mea, ca simplu membru SSC, ar putea să-mi confere vreun soi de autoritate, şi nici în prezent nu cred.

2.2 Am solicitat admiterea în SSC în 1978, iar activităţile care-mi conferă autoritatea, exclusiv ştiinţifică (atîta cît există), sînt cu totul independente de prezenţa mea în SSC.

Astfel:

a. Sunt de două ori laureat (în 1968 şi 1069) al premiilor republicane pentru lucrări deosebit da valoroase în cercetare – proiectare,

b. Am elaborat (în afara articolelor de ziar şi conferinţelor) şi publicat cca 50 lucrări, însumînd cca 5000 pagini editoriale. Dintre acestea unele au fost publicate direct în străinătate: Franţa, 1967 şi 1973, R. F. Germania, 1969 şi 1973, Belgia, 1968, Italia, 1969 şi 1970, Austria, 1977.

Ultimele mele cărţi s-au bucurat de traduceri în engleză, spaniolă, germană şi maghiară, ca să mă refer numai la cele pentru care am fost solicitat şi am dat acorduri scrise. O lucrare de specialitate, de peste 500 pagini este în curs de publicare la una din cele mai celebre edituri din străinătate.

c. Numeroase inovaţii, invenţii, metode de lucru şi de calcul proprii, comunicate şi recunoscute pe plan internaţional.

d. Activitatea mea ştiinţifică, concretizată în lucrări, este cunoscută şi apreciată în:

  • SUA (anexele 1 şi 2);
  • Marea Britanie (anexele 3 şi 4);
  • Franţa (anexele 5, 6 şi 7);
  • Italia (anexa 8);
  • Austria (anexa 9);
  • Ungaria (anexa 10) etc.

Deşi deţin cîteva zeci de aprecieri de genul celor menţionate, mă opresc la 10 anexe) a5î , care pot fi ilustrative, pentru a nu risca refuzul poştei la expedierea scrisorii.

Calificat în SUA ca well known Rumanian specialist (anexa 2), în Italia ca noto sul piano internationale (anexa 8), lucrările mele, însumînd cca 1800 pagini editoriale, fiind considerate impressivevery fine (anexele 1, 3, 4), fondamentale (anexa 6) etc., ce spor de autoritate ar putea adăuga calitatea de simplu membru într-o societate de studii, oricare ar fi aceasta? Şi ce înseamnă un membru (poate fi şi de simplu auditor) între sutele de membri ai unei astfel de societăţi?

Nu cred în acest neant înregistrabil, totuşi neant, care este autoritatea titlurilor, şi nu calific lucrările decît după valoarea lor intrinsecă, a sporului de cunoaştere pe care-l aduc. Nu există cercetător conştiincios care să nu fi parcurs munţi de prostie, imprimaţi sub titulaturi pompoase.

Avea dreptate G. Forddiplomele ne sufocă.

Din cele de mai sus, veţi putea constata Dvs. înşivă cît de departe de adevăr v-aţi aflat cînd aţi presupus că recenzia mea a fost citită şi apreciată, nu pentru adevărurile conţinute şi pentru rigoarea argumentării, ci datorită menţiunii adăugate de redactor semnăturiii mele.

3 Vă respect punctul de vedere referitor la strălucita activitate a prof. I. Iordan, dar nu-l pot împărtăşi. Şi, aceasta, nu pentru că n-ar avea titluri, chiar foarte multe, ci pentru că realitatea, lucrările sale, se încăpăţînează să vă dezmintă.

De asemenea, obişnuit să respect punctele de vedere ale altora, îl voi respecta şi pe cel pe care-l exprimaţi în scrisoare, fără să pot fi de acord cu Dvs., pentru că nu-mi pot imagina cum ar putea lungimea anilor autorului şi numărul admiratorilor să sporească valoarea unei lucrări pe care autorul, făcînd-o, n-a investit-o cu un grăunte de har.

Mie mi se pare riscant să întocmeşti lucrări fără cap şi fără coadă şi să contezi pe valoarea adăugată acestora de numărul admiratorilor şi de acela al anilor. E o părere, evident fără valoare, din moment ce nu aparţine elitei academice, de care amintiţi în scrisoarea Dvs. Dacă voiţi, fie şi elitism, numai să aibă acoperire…

Cît priveşte valoarea adăugată lucrărilor, prin inducţie, de lungimea vîrstei autorilor lor am serioase rezerve. Un dicton latin spune, parcă: Quod ab initio vitiosum est, tractu temporis convalescere nequit.

Iar, dacă e după numărul admiratorilor, J. HallydayBob Dylon şi mulţi alţii sînt de invidiat în raport cu Socrate, Aristotel etc. etc.

Est modus in rebus! Chiar provenind de la elita academică, unde ajungem, mai ales în ştiinţă, cu astfel de criterii axiologice, cu care pentru erezia de-a fi spus adevărul, de-a fi spus pe nume unei lucrări de un diletantism supărător, provocator chiar.

Un elementar simţ de pudoare mă face să nu mă pronunţ despre lucrări pe care nu le-am citit. De aceea, nici nu mi-am spus părerea, fie în scris, fie oral, decît despre unele lucrări, puţine, ale prof. Iordan, şi anume despre acelea pe care le-am studiat.

Poate, lucrările sale pe care nu le-am consultat să fie, cum spuneţi, strălucite. Nu pot decît să vă cred, acordîndu-vă, pînă la proba contrară, privilegiul bunei credinţe.

În ce priveşte lucrările parcurse de mine, nu mai am îndreptăţire să mă bizui pe opiniile altora pentru a le califica, propria mea raţiune fiindu-mi suficientă.

Cu nespusă părere de rău trebuie să vă spun că am citit cu atenţie unele lucrări ale prof. Iordan, anume: Dialectele italiene de sud şi limba română (1924) şi Noţiunea ă> în limbile romanice (1922) şi am rămas dezolat de lipsa de metodă la tratarea primei teme, mai ales. Ia, la întîmplare, cîteva zeci de expresii (din multe mii) şi le discută în legătură cu echivalente româneşti, pe baza unor dicţionare de o valoare şi integralitate discutabile. Expresiile nu sînt alese cu un plan, sau după o anumită metodologie, nu se iau măcar expresiile definind o anumită zonă sau manifestare spirituală pentru a fi comparate între cele două arii.

Lucrarea lasă senzaţia de neorînduială, de preluare şi comparare la întîmplare.

Am studiat această lucrare în vederea folosirii şi citării ei într-o operă personală. Am regretat că n-am putut s-o citez măcar în bibliografie, deşi aceasta numără peste 300 titluri.

Nu ştiu cîte opere ale prof. Iordan aţi folosit şi aţi citat în lucrările Dvs. Poate aţi avut mai mult noroc decît mine…

4 Greşiţi cînd afirmaţi că lucrarea în discuţie ar fi primul dicţionar…, şi, dacă aţi fi deschis cartea, la Surse, aţi fi aflat că însuşi autorul pomeneşte cîteva din lucrările echivalente care-l anticipează, deşi nu le-a citat pe toate, şi sînteţi departe de realitate cînd îl declaraţi pe I. Iordan pionier într-un domeniu în care nu numai cărări, ci drumuri în toată regula au fost de mult bătute.

5 Sigur, trebuie respectată orice muncă – onestă (sic!), dar de unde rezultă interdicţia de-a califica fiecare muncă după meritele ei? Dvs. daţi aceeaşi notă la toţi studenţii?

Cu ce e vinovat un elev muncitor, dar pe care nu-l ajută capul pentru a fi lăsat repetent, aceasta să fie forma de respect a muncii cinstite?

Stimate domnule profesor, în loc de-a adjectiva ca onestă (sau neonestă!) orice muncă cum afirmaţi Dvs., cred că munca trebuie privită în primul rînd din punct de vedere al calităţii şi randamentului ei, şi societatea, pentru care lucrăm toţi, nu are nevoie de muncă oricum, care să degradeze materialele puse în operă, ci numai de muncă de calitate, care să transforme materialele în produse utilizabile.

Dacă cineva produce opinci, ce-i dă dreptul să le vîndă drept pantofi de calitatea I?

Dvs. găsiţi Dicţionarul lui I. Iordan utilizabil. E foarte bine!

Însemnă asta că pentru toată lumea el are aceeaşi valoare de întrebuinţare, că modul de împlinire a nevoii unuia sublimă alte cerinţe şi moduri de împlinire, alte aşteptări? De unde gustul, nevoile, sau opinia unuia abrogă gusturile, nevoile sau opiniile altora? V-aţi gîndit ce tip de relaţii umane propuneţi în scrisoarea Dvs.?

E nevoie de calitate, de competenţă reală, nu de competenţe nominale, nu de hîrtie consumată inutil. Daţi-mi spaţiu de publicare şi voi releva defectele care fac inutilizabil Dicţionarul în discuţie, voi dovedi că abundă în afirmaţii fără dovezi, în gratuităţi şi absurdităţi de tot felul.

Este absurd să construieşti o ipoteză istorică sprijinită pe o relatare legendară, că Ştefan cel Mare a adus din Polonia peste 100000 robi… fără proba minimală, măcar, a confirmării faptului de către cronicile polone.

În sec. XV cifra reprezenta cam 10% din populaţia Moldovei. Aducerea unei atari mase de oameni ar fi golit de populaţie un teritoriu vast, şi faptul n-ar fi putut rămîne fără consecinţe demografice, sociale şi, evident, istorice. Şi, după I. Iordan, Polonia s-a mulţumit cu rolul de spectator la golirea unui vast teritoriu de populaţia respectivă, la pierderea unei mari cantităţi de bunuri, fără să întreprindă nimic.

Apoi transportarea şi cazarea a peste 100.000 de oameni, cu mijloacele de atunci, ar fi implicat rezolvarea a numeroase probleme insurmontabile în epocă. Dar teren pentru agricultură, pentru noii aduşi, dar cîte altele…

Sigur, nimeni nu poate fi pedepsit pentru prostie, sau pentru gîndire ilogică, dar nici acceptarea, fie şi numai prin tăcere, a aberaţiilor tipărite nu este de bun augur.

Citiţi Dicţionarul şi vă veţi convinge că recenzia mea se găseşte la limita superioară a exprimării eufemistice, că n-am spus, din lipsă de spaţiu, decît o cîtime din ce aş fi putut spune, din ce trebuia spus. Revista, cu toată receptivitatea, mi-a condiţionat apariţia de încadrarea recenziei în 2,5 p. dactilografiate. Ce să spun mai întîi, să se lege, să fie şi reprezentativ, să ofere o viziune, a subsemnatului evident, dar cît mai aproape de realitate, despre lucrarea recenzată?

În afara hotarelor româneşti de astăzi trăiesc multe milioane de români, numai în Jugoslavia, după o apariţie recentă (GămulescuInfluenţe româneşti în limbile slave de sud) reprezentînd cca 10% din populaţia ţării, ca să dau un singur exemplu.

Nici o menţiune despre numele românilor de peste hotare, nimic despre numele istro-, megleno-, aromânilor, nici o vorbă de evoluţia antroponimisticii la români etc. etc. Nu se ocupă de istoricitatea numelor româneşti, redînd pe larg, însă, ipoteze istorice false, iar Dvs. numiţi asta competenţă, onestitate şi vastă experienţă în domeniul onomasticii

Cînd va fi terminată şi publicată lucrarea Margaretei Dovganiuc-Cârlan, veţi vedea ce înseamnă o lucrare riguroasă, corectă, reprezentativă pentru antroponimistica românească.

Cu elevi de liceu, improvizaţi, în vacanţă, în culegători de nume de la primărie, transcrise cine ştie cum, fără menţionarea numelor elevilor, a anilor pentru care au existat nume şi a comunelor (probabil 15-20 din 6000), fără nici o putinţă de verificare, nu se poate întocmi o lucrare credibilă, demnă de-a fi luată în considerare.

6 Rgret, greşiţi, de asemenea, cînd îmi propuneţi, ca model, recenzia din a preşedintelui Societăţii, pe care am citit-o în urma sugestiei Dvs. Deşi face o recenzie neutră, preşedintele Societăţii nu poate să nu fie de acord, şi, normal, este, că în cazul numelor de persoană nu putem stabili cu siguranţă etimologia, sau, mai departe, cînd nu avem informaţii istorice nu e chip să stabilim originea unui nume de persoană, ceea ce concordă pînă la identitate, în fond, cu cele afirmate de mine, deosebirile de expresie nefiind semnificative: informaţiile istorice fiind numite la mine dovezi exterioare. Ceea ce revine la a spune, cu alte cuvinte, că atunci cînd te pronunţi sentenţios despre fapte pe care spiritul comun le recunoaşte ca imposibile, o faci în contul arbitrariului, mult şi dens în viaţa de relaţie, dar care ar trebui să fie întîlnit foarte rar în opere ştiinţifice. Şi, fără nici o îndoială, în astfel de cazuri îi revine criticii, sau opiniei publice rolul de-a face chirurgie, fără să ţină seama de văicăreli sau lamentări pe criterii extraştiinţifice.

Trebuie să înţeleg că dezaprobarea conducerii Societăţii se referă la cuvintele folosite, nu la fond?

7 Resping cu hotărîre calificarea ca insultătoare a recenziei mele, şi nici una din exemplificările Dvs. (lipsă de metodă de lucru; nu aparţine zonei ştiinţifice etc.) nu justifică etichetarea Dvs. gratuită.

Daţi uneori cuvintelor sensuri total diferite de accepţiunea curentă, din dicţionar, fără să comunicaţi interpelatului şi codul sensurilor la care v-aţi gîndit, ceea ce nu este normal într-o corespondenţă civilizată, mai ales că iniţiatorul sînteţi Dvs. Mă refer, printre altele, la extinderea aplicării noiunii insultă la obiecte neînsufleţite. Rezultă din rîndurile Dvs. că spune despre un lucru adevărul că e rău făcut reprezintă o insultă la adresa lucrului (?), sau, printr-o contagiune mentală, de tip propriu, o extindeţi şi la autorul lucrului.

Această împrejurare mă obligă să revin: nu m-am referit la I. Iordan ca persoană, pe care nu-l cunosc decît din propriile sale mărturii publice (cele trei volume de Memorii; V. Mangu: De vorbă cu Iorgu Iordan, diverse interviuri etc.), adică, mai ales, aşa cum se prezintă singur, ca orice om, evident .

Deşi, sînt lucruri cunoscute, pe de o parte din relatările femeilor, de un larg evantai de vîrste, care l-au cunoscut, pînă şi în ipostaza, de neinvidiat, a generalului de La Fayette, din ultimii săi ani (v. şi M. RaleaCele două Franţe), din propriile sale declaraţii: răspunsul dat lui V. Mangu, citat de acesta în În loc de dialog, cel dat lui M. Zamfir ( din 29 sept. 1983) că situaţia de îndrăgostit ajută la crearea unei opere ştiinţifice (sic!), el fiind un permanent îndrăgostit (sic!), nu mi-am îngăduit să mă refer la nici una din aceste manifestări ale omului, deşi nu se acordă cu vîrstei, poporul avînd aprecieri pe care îmi reprim tentaţia de-a le cita referitor la bătrînii îndrăgostiţi (v. Proverbele românilor), neînţelegînd să mă ocup de —-, deşi în memorialistica sa nu iartă pe nimeni, chiar din acest punct de vedere.

M-am referit, şi înţeleg să mă refer, numai la opera sa, cum va proceda posteritatea cu fiecare dintre noi, aşezându-i, nu după gălăgia din epocă, ci după dreapta sentinţă a valorii operei proprii. Cum veţi binevoi a vedea, dragostea nu ajută întotdeauna la crearea de opere ştiinţifice.

În acest context, îngăduiţi-mi să vă citez cîteva din realizările stilistice şi , ale lui I. Iordan publicate, regretabil, chiar într-o revistă pentru elevi, ineditele de exprimare, de stil şi de gîndire fiind culese din destul de recentul interviu publicat în (a elevilor liceului Unirea din Focşani, numerele 55-60):

Şi graba se bazează pe o anumită superficialitate (p. 14).

Superficialitatea, la rîndul ei, este produsul criticabil, zic eu, al unei calităţi mari… (p. 14).

Greutatea la o asemenea operă este ca ea să fie gata, şi prima calitate asta este (sic!) – p. 13.

Majoritatea cuvintelor din această operă erau în mare măsură latineşti decît româneşti. (p. 13).

Vă rog să-mi daţi voie să vă dau şi cîteva mostre, din acelaşi interviu, de ce înţelege prin ştiinţific la autorul Dicţionarului în discuţie.

Populaţia autohtonă a Daciei era, să zicem pe vremea aceea de cel mult (!) un milion de oameni. N-am nici o idee clară, dar vorbesc aşa (!)Deci din punct de vedre etnic, noi sîntem daci, dar din punctul de vedere al limbii şi al culturii, cam 80 la sută(!) sîntem romani. Sigur că n-avem de la daci numai sîngele, cum se zice, avem şi ceva spiritual, fără nici o discuţie. Nu era un popor înapoiat, n-a trăit în epoca de piatră (sic!). Avea o cultură şi o civilizaţie, dar modeste(sic!!)în comparaţie cu a romanilor. Erau mai ales păstori, din cauza configuraţiei solului (!). Ce se putea face? Agricultură foarte puţină(!)… Nu cunoşteau o parte din unelte(!) amintite mai sus (p. 10).

Pe lîngă pronunţarea cu aplomb, cu cifre precise, asupra unor lucruri despre care mărturiseşte singur că n-are nici o idee clară, că vorbeşte aşa (s. n.), ca să se afle în treabă, metodă de lucru frecventă în lumea —, dar spune nişte enormităţi că şi copiii s-ar prăpădi de rîs citindu-le. Şi asta cu aerul cel mai dezinvolt şi… din lume.

Vă rog să găsiţi, alăturat, o pagină (anexa 11) din revista americană , noiembrie 1977 (deci apărută cu mult înaintea interviului publicat în revista noastră) în care se arată că metalurgia cuprului era înfloritoare în spaţiul carpatic cu peste 2000 ani înainte de cele mai vechi unelte similare din Grecia (p. 621), deci cu peste trei milenii înaintea fondării Romei.

Vă place, nu? Uneltele pe care spaţiul carpatic le produce cu peste 3000 ani înainte de existenţa Romei, după omul de ştiinţă I. Iordan nu erau cunoscute în spaţiul carpatic!

După corectarea datărilor cu radiocarbon 14, tot după specialiştii americani, civilizaţia spaţiului carpatic depăşeşte 4000 ani î. e. n., în timp ce piramidele şi Sumerul sînt datate la 3000 î. e. n., Creta la 2600, Micene la 1600 î. e. n. etc., neexistînd (v. art. citat, p. 617) nici o datare mai veche de 4000 î. e. n. în Europa.

Aceeaşi realitate este relevantă de savanţi sovietici (v. , numerele din ianuarie şi februarie 1983), ca şi de numeroşi savanţi britanici, vest-germani, francezi etc.

Dacă aţi fi numai foarte puţin obiectiv, aţi recunoaşte deschis ce nivel de , de anticunoaştere răspîndeşte veneratul I. Iordan. Şi, asta, chiar printre elevi.

Deci, ne spune I. Iordan că la daci se făcea agricultură puţină, din cauza configuraţiei solului (sic!!) – în cea mai mănoasă cîmpie din Europa, reprezentînd cca 40% din suprafaţa ţării!!

Să vedem ce spun autorii antici (V. Muşat şi I. ArdeleanuDe la statul geto-dac la statul român unitar, p. 21):

  1. Agricultura era ramura cea mai importantă a economiei geto-dace, rezultă din însemnările lui HerodotPtolemeu, completate cu informaţiile date de Criton, medicul grec al lui Traian.
  2. Din aceleaşi izvoare rezultă marea dezvoltare a agriculturii şi viticulturii, iar în scrierile lui Strabon, Arrian şi Ptolemeu se menţionează marea întindere a semănăturilor de grîu.
  3. Demostene (Discursuri) în sec. IV î. e. n. arată: Cantitatea de grîu adusă din Pont este mai mare decît tot ceea ce ne vine din celelalte porturi, deoarece ACEST ŢINUT PRODUCE CEA MAI MARE CANTITATE DE GRÎU.
  4. Descriind expediţia lui Alexandru cel Mare la nordul Dunării, Arrian din Nicomedia scrie: În cursul nopţii au mers prin locuri unde holdele de grîu erau îmbelşugate. În felul acesta au rămas neobservaţi în înaintarea lor pe mal. La ivirea zorilor Alexandru a pornit prin holde. El a poruncit pedetraşilor să înainteze, culâînd grîul cu lăncile înclinate pînă au ajuns la locurile necultivate (s. n.).

Faţă de I. Iordan nu pot să aibă dreptate Herodot, Criton, Strabon, Arrian, Ptolemeu etc., toţi la un loc neavînd atîtea titluri cîte are I. Iordan singur. Mai vreţi şi alte mostre de la I. Iordan? Dacă da, să ştiţi că am o tîrnă plină.

Cu astfel de ştiinţă, făcută după nişte ipoteze valabile cu 50-100 ani în urmă, şi mai ales pe impresii personale nu se poate ajunge departe în epoca noastră.

Dacă despre un lucru nu se poate spune, sau nu se spune, că nu e bun, nu se poate deduce că el este bun cu siguranţă.

Altă perlă din interviul menţionat:

Regulile gramaticale… sînt o realitate obiectivă. Limba are legile ei, regulile ei, sistemul ei (p. 8).

Şablonul realitate obiectivă (de fapt vrea probabil să spună ) şi restul, rămas probabil de la nişte şedinţe de prin 1950, nu au nimic a face cu ştiinţa, şi nici cu logica.

Natura, limba etc. nu au legi, reguli etc., acestea fiind deduse de savant după examinarea şi corelarea reproductibilităţii, repetabilităţii, periodicităţii şi constanţei anumitor fenomene.

Sînt lucruri elementare, îmi e penibil că trebuie să le remarc.

Elevul să fie întrebat: <Plăcerea poate să fie foarte subiectivă(!), foarte personală (!), foarte aşa, de gust, adică: . Dar nu întotdeauna este o axiomă (!) această formulă> (p. 8).

Aţi auzit şi de plăcerea altfel decît personală? Textul, în limitele limbajului obişnuit, este jenant.

Aveţi, fără îndoială, latitudinea de a-l califica oricum.

Din păcate pentru lui I. Iordan, nu tot ce era valoros în 1950 mai poate fi calificat şi astăzi la fel.

Oricum, pot să vă spun că am găsit numeroase exemple de genul celor, ilustrative, citate mai sus în lucrările lui I. Iordan pe care le-am parcurs şi, pentru logica şi nivelul de cultură ale unui inginer, ele sună urît, supără.

Vă asigur, aş putea alcătui un volum cu , asemănătoare celor de mai sus.

În lucrările parcurse de mine, destul de des declaraţia neargumentată, arbitrariul apar pe post de adevăruri ştiinţifice.

Aceasta este realitatea, neplăcută într-adevăr, şi nici un fel de considerente de ordin afectiv n-o pot schimba.

8 Nu am avut niciodată intenţia de a declama, cu atît mai puţin de a publica defecţiunile constatate de mine în lucrările lui I. Iordan, mulţumindu-mă cu conştiinţa unei alte viziuni despre acestea, şi, probabil, niciodată n-aş fi făcut-o.

Cenzura pe care încercaţi să mi-o aplicaţi, fie şi în numele SSC, echivalează cu abolirea latitudinii de-a gîndi şi a simţi în afara şabloanelor, iar încercarea de a-mi impune soluţiile şi convingerile Dvs., de-a mă obliga, sub pulpana ştiinţei, la aclamarea non-valorii este inacceptabilă.

9 În ce priveşte nefolosirea de titluri pentru I. Iordan în recenzia în discuţie, aceasta are temeiuri legale şi de bun simţ, nici pe coperta interioară, nici pe cea exterioară autorul nefolosind titluri. Raţiunea pentru care procedează astfel nu este de pus în discuţie. Conform art. 3, al. 2 din Decr. 321/ 1956 autorul are latitudinea să aducă la cunoştinţa publicului opera sa sub nume propriu, sub pseudonim, sau fără indicarea de nume.

Dacă cineva nu vrea să-şi adauge titluri, calificative, cu ce drept le-ar adăuga recenzentul împotriva dorinţei sale?

10 Trebuie să vă dezamăgesc, v-aţi înşelat din nou, am dat exemple, dar au fost scoase, pentru raţiuni de spaţiu.

11 Nu ştiu la ce vă gîndiţi cînd insinuaţi ce fel de etimologii aţi propune

Am citit zeci de lucrări de lingvistică şi peste tot am întîlnit formulări de genul: probabils-ar putea cacredem că nu greşim prea mult considerînd că etc.

În ştiinţă, o mie de prezumţii însumate nu fac cît o dovadă elementară.

Nu cred nici în formula lui Gillieronune étymologie se trouve d’abord, puis elle se prouve (o etimologie se găseşte mai întâi, apoi ea se probează).

În momentul cînd voi o etimologie, aceasta va fi fără replică, adică dovedită după toate regulile jocului. Pînă atunci mă abţin, dacă ne găsim în ştiinţă.

12 Vă mărturisesc că, deşi mi-am dat osteneala, n-am putut gusta ironia cu menţionarea în scris a unor nume tipic româneşti înaintea sosirii bulgarilor la Dunăre etc. pentru care un student bun (de ce bun?) din anul întîi ar zîmbi… etc.

Fiecare zîmbeşte după cît îl duce capul şi după cum îl îndeamnă cultura şi informaţia lui, că zîmbetul nu este prohibit. Vorba lui GoetheCînd o scriere se izbeşte de un cap şi sună a gol, nu întotdeuna e de vină scrierea.

Am asistat la o şedinţă a SSC cînd nu s-a zîmbit, ci s-a rîs în toată regula după ce prof. R. Vulpe a spus: s-au găsit unii care şi pe sumerieni, creatorii celei mai vechi culturi a antichităţii, i-au dus din spaţiul carpatic. Şi asta în 1980, deşi în 1956 apăruse Istoria ceasurilor, a Dr. Ludwieg Zeidler, şi, în 1971, art. lui N. Jirov, în care se face o subtilă şi impecabilă demonstraţie a plecării sumerienilor din Carpaţi. Nu ştiu dacă la ei se referea răposatul prof. R. Vulpe, sau la alţii, oricum rîsul, nu zîmbetul, nu avea acoperire. Era un spectacol trist: se rîdea de adevăr, din neştiinţă, într-o Societate care se reclamă de ştiinţă.

Trăim la finele secolului XX, în ştiinţă, de la o zi la alta, se fac descoperiri care răstoarnă secole de studii bazate pe credinţe şi opinii. Se mai poate băga capul în nisip şi trăi acolo cu adevăruri personale?

Imobilismul este specific dogmaticii, ar fi regretabil ca studiile clasice să rămînă prizoniere ale unor ipoteze istorice puerile, valabile acum un secol, poate şi cu cinci decenii în urmă, în orice caz perimate azi. Spun asta, pentru că studiile calsice există independent de variabilitatea diferitelor ipoteze istorice, constituind un obiect de cultivare a spiritului, ferit de perimare.

Atragerea studiilor clasice în disputele istorice nu le poate decît dăuna, şi s-ar putea ca tocmai acest fapt să explice, în parte măcar, reducerea interesului forurilor administrative pentru o , cînd studiile clasice ar trebui să fie nemijlocit cultură, strict necesară formării spiritului şi organizării intelectului, aducerii acestuia la aptitudinea de-a deveni receptiv pentru orice zonă a ştiinţei şi culturii. Pentru că, nu de mult, am citi despre reducerea severă a numărului de ore afectate studiilor clasice şi în Franţa, unul din bastioanele clasicismului. Şi atunci…

Iertaţi-mi sinceritatea, scrisoarea Dvs. îmi dă dreptul să fiu sincer, şi la conferinţa Dvs. din 5 martie 1981 s-a zîmbit. Doar într-o societate democratică zîmbetul este permis…

Venisem din delegaţie mai repede, special pentru a asista la conferinţa Dvs., fiind în căutarea unor argumente indubitabile privind romanizarea, pe care să nu le poată contesta fiecine. Am regretat mult că nu le-am aflat nici din spusele Dvs.

Relatarea Dvs. a fost cam cea cunoscută: colonizarea Daciei (fără precizarea provinciilor din care proveneau colonii) a fost masivă (fără să indicaţi sursele pe care se sprijină afirmaţia), autohtonii au învăţat destul de repede limba latină, poate cu un accent străin (tot numai prezumţii, cînd se ştie bine că azi, cu manuale şi caiete, cu profesori buni şi meditatori, după 10-12, chiar 30 ani de studii clasice, chiar un profesor de latină nu vorbeşte latineşte), după care limba autohtonilor şi-a pierdut importanţa, rămînînd de uz familial… etc.

Dar argumentele, dovezile că lucrurile s-au petrecut aşa şi nu altfel unde sînt?

Vă întreb de argumentele directe, pentru că toată argumentaţia Dvs., şi a altora, e drept, se rezumă în final la nu se poate să se fi petrecut altfel.

Dar asta e religie, nu ştiinţă, în religie fiind clasică aşa-zisa argumentare indirectă pentru a dovedi existenţe lui Dumnezeu: nu se poate ca tot ce ne înconjoară să nu fi fost făcut de cineva, să nu aibă un creator.

Aruncaţi un ochi în Critica raţiunii pure şi veţi vedea cum a pulverizat Kant aceasta. Rămasă la acest stadiu de dovezi, romanizarea poate avea soarta pe care Kant a hărăzit-o probei indirecte a existenţei lui Dumnezeu, şi s-ar putea ca demolarea ipotezei să nu aştepte decît apariţia unui creier logic. Şi ce ne facem?

Cu o astfel de argumentare, nu vi se pare că staţi pe un teren nesigur, pe care orice nou venit, chiar de rea credinţă, îl poate cutremura?

Nu spuneau unii din clasiciştii noştri, pînă în 1952, cînd a apărut broşura lui Stalin – Cu privire la marxism în lingvistică, că limba română ar fi o limbă slavă?

Argumetele pe care le-aţi prezentat Dvs., în conferinţa amintită, sînt descoperiri de dată recentă? Nu erau cunoscute la acea dată? Sau nu sînt suficiente pentru a nu fi puse în discuţie? Aceasta-i întrebarea.

13 Resping, de asemenea, calificarea Dvs. nefondată: afirmaţi, pe acelaşi ton insultător, că autorul se face că nu ştie nimic de traducerea obligatorie (!) – n-am înţeles rostul acestui semn aici, trebuia să spun a numelor româneşti în Transilvania etc., asigurîndu-mă că autorul ştie acest lucru

Sigur că ştie, dar îl trece sub tăcere. Nu la modul cum prezentaţi Dvs. lucrurile m-am gîndit, o ştiţi desigur. Dacă invocînd ipoteze fanteziste autorul mimează, în Introducere, că face un studiu asupra onomasticii româneşti, era strict necesar aici să explice de ce atîţia români, mai ales în Transilvania, poartă nume ca: Domocoş, FecheteNaghi, Sabău, Silaghi, Silaşi etc., deşi sînt români, ortodocşi, ceea ce este exclus pentru un maghiar.

14 Într-un studiu citit şi apreciat, pentru valabilitatea lui, de trei somităţi ale romanisticii mondiale, am dovedit fără putinţă de replică că bor este este o rădăcină a românei străvechi. Chiar ignorînd cercetările mele şi rezultatele la care am ajuns, cum credeţi Dvs. că s-ar putea ca:

a. Darda să fie de origine română, iar Dardu (masculinul) să fie împrumutat din bulgară (în timp ce fondatorul Troiei este Dardan, n. subs.).

b. Borbea să fie împrumutat din s. cr.?

Borbe(l)i – din it.?

BorbelyBordas etc. – din magh.?

BorceaBorciuBoreaBorică, Bordeianu etc. sînt de origine română, cum scrie I. Iordan.

Cum ar fi posibil ca membrii aceleiaşi familii să aibă cinci naţionalităţi diferite?

În ce-l priveşte pe Borcoi(u) – BorcaI. Iordan scrie: absent în fişierul meu (în timp ce numai cartea de telefon a Bucureştiului înregistrează patru abonaţi cu numele Borca).

c. Bec să vină din bg. Beko, cînd se găseşte în lat. (beccus) şi în toate limbile romanice (fr. bec, it. becco etc.), ca substantiv comun ?

Şi aşa mai departe tot Dicţionarul gemînd de astfel de fantome, de aberaţii, neverosimile pentru un specialist de talia lui I. Iordan, şi chiar pentru altcineva.

15 În introducerea Dicţionarului său, I. Iordan mai afirmă (p. 15): Această rară capacitate a românilor de a asimila prin limbă…. Pasajul este confuz şi abscons, dar contradicţia cu alte afirmaţii ale aceluiaşi este evidentă.

Pentru un eşantion mare de cuvinte ale limbii române, pe care l-am studiat, Dicţionarele Academiei indică următoarele etimologii: necunoscute şi neindicate 66,48%; maghiarisme 6,82%; bulgare 5,11%; ucrainiene 4,55%; turceşti 3,41%; latine, ruseşti, slave cîte 1,7% etc.

Unei limbi căreia Dicţionarul oficial al Academiei, al cărui prim redactor responsabil este I. Iordan, îi atribuie (pentru limba populară, cea care contează), de 4 ori mai multe maghiarisme, de 3 ori mai multe bulgărisme, de 2,6 ori mai multe cuvinte de origine turcă, decît cuvinte de origine latină, în total, numai pentru limbile menţionate de 14 ori mai multe cuvinte de origine mongolă ş. a. decît cuvinte de origine latină (conform etimologiilor din dicţionar!) ce i-ar putea conferi virtuţi asimilatoare? Dacă realitatea ar fi asta, ce ar face ca vorbele de origine maghiară, bulgară, turcă etc. să exercite capacităţi asimilatoare în contul limbii române? E lipsit de logică.

16 Vă mai amintiţi probabil cuvintele lui Alexandru Philippide: Învăţaţii români nu cultivă ştiinţa pentru ştiinţă, ADICĂ PENTRU ADEVĂR (subl. ns.), ci numai aparenţele ştiinţei, pentru onoruri şi foloase materiale…> (În: Comemorarea lui Alex. I. Philippide, Bucureşti, 1934, p. 9), fără să vreau să vorbim de frînghie în casa spînzuratului.

Ce părere aveţi de oamenii de ştiinţă care, după împrejurări, că laptele este negru, după ce în alte circumstanţe au susţinut contrariul, de fiecare dată făcînd-o în slujba ştiinţei. Dacă cineva are interesul să spună că laptele e negru, ce-i dă dreptul să oblige pe alţii să-i susţină punctul de vedere? Am să vi-l citez pe I. Iordan în această postură.

Filologia care la mine este mai ales pasiune, la Dvs. este profesiune, astfel că, presupun, ştiţi mai bine decît mine că într-un anumit moment, I. Iordan silabisea, după Philippide, cea mai mare enormitate istorică: românii sînt un popor migrator (!). Poate în filologie să se poată afirma orice, doar domeniul filologiei (e) mai puţin solid, fiindcă-i prea subiectiv (I. Iordan, lucr. cit., p. 25).

Să-l ascultăm pe eminentul savant care, de mai bine de 70 de ani, slujeşte cu strălucire ştiinţa etc., etc.

a. Dar unde D-l Philippide atinge maximum de originalitate este la stabilirea VALURILOR DE MIGRAŢIE A (sic!) Românilor (I. IordanOriginea românilor, Extras din , 1929, p. 6).

b. Spre a urmări geografic MIGRAŢIILE DIFERITELOR RAMURI ALE ROMANILOR (subl. ns.)… singurul mijloc cu putinţă era cel folosit de D-l Philippide… Pentru a fi imaginat acest procedeu, un fel de ou al lui Columb, (!) dacă vreţi,… decanul lingviştilor români merită admiraţiunea deplină a tuturor oamenilor de specialitate (sic!) – p. 7.

c. Dacoromânii s-au stabilit în actualele lor teritorii mai de curînd, relativ, mai în îndelungată vreme şi mai treptat… În migraţia lor spre nord şi spre răsăsrit Dacoromânii s-au despărţit în două ramuri (p. 8).

d. Iar migraţia Românilor în direcţiile în care ea a avut loc n-a putut fi atrasă decît de un gol (p. 8). Cel mai vădit gol (!) a fost cel ocupat de Dacoromâni… Teritoriul acesta vast, peste care s-au lăţit Dacoromânii, fusese şi cel mai de demult şi mai complet golit de Slavi (p. 9).

e. Schimbul complect al celor două teritorii, de la un neam la altul (sic!) a avut loc de-abia la începutulsecolului XIII (!). Începutul sec. XIII nu înseamnă începutul migraţiei Dacoromânilor cum credea Roesler (!), ci sfîrşitul ei: la începutul sec. XIII tot teritoriul ocupat actualmente de Români era umplut de dînşii (p. 9).

Roeslerianism cu perdea, aceeaşi Mărie, cu altă pălărie.

Dovada? Dar cine se încurcă cu dovezi? Declaraţia magistrului ajunge. Ajunge, dar pînă cînd?

Avea Prof. Alex. Elian o vorbă: în ştiinţă uneori unul spune o prostie, altul o repetă, al treilea o ia drept bună şi, tot aşa, pînă se umflă ca un balon. Trebuie să vină cineva, cu un ac, să spargă balonul.

I. Iordan ne mîngîie: Căci ce poate fi mai nestatornic decît aşezarea teritorială a unui neam de oameni? (p. 13).

Aţi mai auzit de un caz similar în istoria lumii, de două popoare care-şi schimbă, netam-nesam, teritoriile, mutîndu-se, fără motiv, cu vite şi case, cu mobilier şi bagaje, uite-aşa din capriciu, ca să le dea lui A. Philippide şi lui I. Iordan, gloria de-a fi ultimii roeslerieni salarizaţi de poporul român?

În secolul lui Iustinian, sute de mii de români părăsesc imperiul bizantin şi nimeni nu le face nici o supărare, istoriografia bizantină închide ochiul, nemenţionînd deplasarea de populaţie. Iustinian n-are nevoie de recruţi, de populaţie care să lucreze pămîntul, să producă, să plătescă impozite, de animale etc. etc. Uluitor şi de-a dreptul halucinant, nu?

Iustinian şi istoriografii bizantini tac din gură, se fac că nu văd, n-aud, altfel nu s-ar mai fi împlinit scriptura d-lor A. I. Philippide şi I. Iordan. Asta da înţelegere şi colaborare internaţională!

Unde-i A. Gide? Ce piesă i-a scăpat! Ce Pivniţele Vaticanului Migraţiile românilor ar fi fost piesa sa nr. 1, pentru demonstrarea actului gratuit, nu la un ins, ci culmea! la un popor întreg. Şi Freud cu teoria lui, că nu există un conştient sau un supraconştient colectiv (numai un inconştient colectiv)… Dar pe cîţi alţii nu i-au infirmat, ce zic infirmat? desfiinţat! cu năstruşnicia lor A. I. Philippide şi I. Iordan!

I. Iordan vrea să ne convingă că Originea Românilor este cea mai măreaţă operă din întreaga noastră literatură istorico-filologică (Comemorarea lui A. I. Philippide, 1934, p. 10) şi că Numai admiţînd că s-ar descoperi izvoare necunoscute astăzi şi în contradicţie cu cele existente, părerile expuse în ar putea fi zdruncinate. Dar nu sînt motive de îngrijorare: am emis o simplă ipoteză, care nu se va realiza, cu siguranţă, niciodată (!!) – Idem, p. 26.

I. Iordan îşi închipuie că ne-a demonstrat că laptele e negru.

Dar să mai luăm aminte. Într-o cărticică de fabule despre limba română, I. Iordan, în 1983, îl desfiiţează pur şi simplu pe I. Iordan din 1934: A intervenit un punct de vedere pur politic, drept consecinţă, interpretată interesat şi neştiinţific, a părăsirii Daciei de către Aurelian în a doua jumătate a sec. al III-lea (p. 9). Chestiunea cu golul estepur şi simplu o copilărie şi de aceea nu merită a fi pusă. Interpretarea aceasta a părăsirii Daciei de către romani este contrară celei mai elementare logici… etc. …poporul român, deci şi limba lui, s-au format atît la nordul, cît şi la sudul Dunării (p. 10).

Pe care din cei doi străluciţi savanţi trebuie să-l credem, pentru că Nemo potest duobus dominis servire ?

17 Ştiinţa-i universală, nu cunoaşte corsetele pe care Dvs., şi alţii, împotriva interesului ei, încercaţi să i le puneţi. La fel de bine aţi putea spune: ce s-a amestecat Schliemann, un negustor de indigo, în arheologie? Ce s-a amestecat autodidactul Hasdeu în filologie, matematicianul I. Barbu, tipograful Arghezi, autodidactul Caragiale, bacalaureaţii Odobescu şi M. Sadoveanu şi mulţi alţii în literatură?

Ocupaţi-vă şi Dvs. de fizică, de matematică, de inginerie şi nu vă va opri nimeni, dacă veţi spune lucruri inteligente şi argumentate, nu vă va cenzura nimeni. Puteţi să vă construiţi singur casa, dacă ştiţi cum, nu vă opreşte nimeni. A, nu puteţi deveni preot fără să fiţi hirotonisit… dar asta-i altceva…

În ştiinţă oricine ştie are dreptul să vorbească, pînă se dovedeşte că… nu ştie.

Argumentul Dvs. noli tangere scientiam nostram, seamănă cu binecunoscuta soluţie, în lipsa argumentelor!

În definitiv, nici o iotă din recenzia subsemnatului nu este incriminabilă, totul este scris la nivel civilizat, academic, nelipsindu-i decît tămîierea aşa-zisului Dicţionar, lucrare criticată în masă, atît de specialişti cît şi de nespecialişti !

Dacă situarea mea strictă pe poziţiile adevărului, a putut fi atît de drastic interpelată de Dvs., rezultă că aţi intenţionat, fără rost, fără motivaţie, să-mi aruncaţi mănuşa, pentru că am trecut prin moşia Dvs.

Cînd însă provoci pe cineva la duel, nu ai dreptul să te plîngi că adversarul pe care ţi l-ai fabricat singur este un bun spadasin. Nu te-a obligat nimeni să provoci, ai făcut-o din proprie iniţiativă, pe răspundere proprie.

Că provocarea la duel, fie şi numai de idei, este o treabă bărbătească, şi bărbaţii ştiu să poarte răspunderea actelor lor, că plînsu-i de nebuni scornit, şi de femei.

Onoarea mă obligă să mă prezint la lupta pe care mi-aţi impus-o. Şi dacă în prezentul răspuns v-am spus, probabil, mai multe adevăruri decît v-aţi aşteptat, într-un limbaj civilizat, dar mai bogat, am făcut-o în contul limbii române, de o rarissimă bogăţie, capabilă, parcă, să transforme şi idioţenia în geniu.

Şi ţin să vă asigur: la cursurile de limbă română şi la cele de latină n-am prea lipsit.

18 Regret că mi-a ieşit un răspuns lung. N-am putut, sub indignare, să-l fac mai scurt. Celor care nu vor avea în mînă şi Dicţionarul lui I. Iordan şi scrisoarea Dvs., judecîndu-l în afara realităţii care l-a ocazionat, prezentul răspuns le-ar putea părea tare. N-am făcut decît ce fac toţi oamenii, pentru a da relief ideilor pe care le vehiculează. În ce priveşte termenilor îi asigur că s-ar afla în eroare: n-am folosit decît 1-2 vorbe care nu se află în dicţionarele limbii române. Or, dacă poporul nu s-a sfiit să facă toate cuvintele limbii, filologii nu s-au sfiit să le treacă în dicţionare, de ce m-aş fi sfiit eu să le folosesc?

În fapt, vorbele sînt neutre, tari sau moi devin prin intermediul afectului, în raport de anumite criterii. Şi, ar putea părea tari faţă de vîrsta autorului, de care însă nu m-am ocupat şi nu înţeleg să mă ocup, dar sînt moi în raport de conţinutul lucrărilor de care fu vorba, singurul care m-a preocupat.

De bună credinţă fiind, măcar în sinea Dvs. veţi recunoaşte că nu aveam, ca om de ştiinţă, cunoscut în atîtea ţări dezvoltate, de ales.

Amica studia classica, sed magis amica veritas (Mi-s prietene studiile clasice, dar mai prieten mi-e adevărul).II – 4 Alte reacţii

În acele vremuri, cînd avea loc polemica reprodusă mai sus (II.1 – II.3), vîrfurile Partidului erau sacrosancte, nu puteau fi puse în discuţie de către oamenii din popor, iar lucrările lor erau şi ele intangibile. A scrie în termenii adevărului despre aceştia constituia o erezie antipartinică, în cazul în speţă un les Iordano.

De aceea, pentru a evita neplăceri cu organele administrative, cei mai mulţi din cei care, prin critică, puteau îndrepta unele evoluţii ale culturii române se abţineau de la orice apariţie publică: din moment ce tot nu poţi spune nimic despre unor opere, ce rost ar avea să intri în ?

Penibila improvizaţie a lui I. I. a apărut în iulie 1983, iar prima menţiune a acestui aşa-zis Dicţionar s-a publicat la 22 sept. 1983 în şi a aparţinut lui Al. Graur. Este o prezentare de cîteva rânduri, neutră. Totuşi, cu toată prietenia, Al. Graur nu poate să nu-l ironizeze pe prietenul său, dezlănţuit în a acorda origini bulgare, ucrainiene, maghiare etc. unor nume româneşti şi, uneori, numai româneşti.

Deşi ironia lui Al. Graur n-au priceput-o mulţi, chiar universitari (a se vedea scrisoarea lui I. Fischer în partea II.2 şi răspunsul autorului acestor rînduri în partea II.3), ea apare limpede: în materie de nume de persoane, nu avem un sens al cuvîntului, afară de faptul că ne serveşte pentru a denumi un individ. Prin urmare, când găsim că acelaşi grup e folosit în două limbi (!)nu putem stabili cu siguranţă etimologia. Altfel spus, nu înţelegi că, în ce priveşte numele de familie, nu ai nici un criteriu, nici o metodă de a stabili etimologia? Cum poţi să distribui arbitrar origini pentru mii de nume de familie?

Indirect, Graur îi spune lui I. Iordan, prin presă, că-i un act de tembelism să atribui origini fără acoperire.

Şi mai adaugă, pe bună dreptate: când nu avem informaţii istorice, nu e chip să stabilim originea unui nume de persoană.

Cu aceste menţiuni, aparent albe, Dicţionarul lui I. I. este trimis la lada cu maculatură imprimată, destinată retopirii.

Mai sînt şi alte ironii directe ale lui Al. Graur privitor la marfa fără valoare de întrebuinţare a lui I. Iordan, dar ne oprim aici.

La 2 sept. 1983, a părut articolul critic al autorului acestor rânduri (v. Partea II.1). Cum acest articol critic nu a avut consecinţe administrative la adresa autorului, au apărut şi alte luări de poziţie critice. Le vom menţiona pe scurt pe cele de care avem cunoştinţă.

Sub titlul Despre obiect şi metodăAdrian Riza publică în , la 17-IX şi 5-XI [34], o lungă analiză critică, relevând numeroase erori grosolane, de concepţie, ale lui I. I. El conchide, printre altele, că numele româneşti constituiau încă din sec. XIV un sistem coerent (şi prin urmare închis) prezentând suficiente trăsături deosebitoare în raport cu sistemul unguresc, ucrainian, bulgăresc sau sîrbo-croat pentru a nu putea fi confundat cu nici unul din ele!

În din 23-X-1983 [35], Cezar Tabarcea, cadru didactic universitar şi, ca atare, din solidaritate de breaslă, este prevenitor la adresa venerabilului academician (!), nu poate totuşi să nu-şi manifeste un sentiment de amărăciune şi de jenă (!) pentru impresia de superficialitate şi grabă, (!) de mirare pentru o lucrare la care, după propria sa mărturisire, autorul a muncit timp de şapte decenii.

Nu ne-am putut, însă, dumiri asupra temeiurilor pe care se bazează recenzentul când afirmă că slava veche a dat un fond onomastic şi toponimic foarte mare limbii române, mai ales că, din acest fond foarte mare, nu ni se dau măcar zece – douăzeci de exemple. În afară de declaraţii, noi n-am găsit nicăieri o dovadă, cît de mică, în această privinţă.

În din aprilie 1984 ă36î, P. Ciuculescu reţine că Dicţionarul lui I. I. a trezit un val de critici foarte aspre, iar mai departe: Există nume proprii de persoană în România de aspect slav care însă nu pot fi găsite la nici unul din popoarele slave din jur ! I. Iordanlingvist de oarecare reputaţie, dar subordonat unor vederi mai curând politice decât lingvistice. Bulgar la origine!, cu o carieră spectaculoasă şi politică, mai ales după cel de al doilea război mondial, când devine un fel de papă neîncoronat al lingvisticii româneşti şi ambasador român la Moscova. I. I. a oferit prin onomastica românească o lucrare rigidă, dogmatică ştiinţific, de un roeslerianism întîrziat!

Gh. Bolocan, într-o lungă recenzie ă38î, critică absenţa a numeroase surse şi foarte multe nume, apreciind că Dicţionarul nu conţine decît cca 30% din numele de familie folosite în ţara noastră. Apoi, pe mai multe pagini, prin analize de detaliu, dovedeşte lipsa de logică şi inconsecvenţele lui I. I. Pentru mai multe nume, Gh. Bolocan dovedeşte că sînt pur şi simplu erori de transcriere sau de altă natură. Conchide că şi o consultare superficială a Dicţionarului lasă o adâncă urmă de regret pentru graba cu care a fost elaborat şi pentru faptul că nu avem ceea ce am aşteptat.

Alexandru Pele (Oradea), într-o recenzie de 42 pagini, rămasă, din păcate, în manuscris [39], face o analiză de profunzime şi dovedeşte că unele nume, cărora I. I. le atribuie origini bulgare, figurează în Iliada (cu 17 secole înainte de aducerea bulgarilor în sudul Dunării, în diferite inscripţii etc. dinainte de apariţia bulgarilor.

Al. Pele face un mic inventar al numelor româneşti şi găseşte că ponderea lor în Dicţionarul lui I. I. este de 51,72 %. Cercetând originea acestora după I. I., găseşte că numai pentru 3,67 % (cu derivate) se indică originea română (fără derivate doar 2,33 %), ceea ce i se pare ridicol.CONCLUZII

Tuturor celor care au scris despre Dicţionarul numelor de familie româneşti al lui I. Iordan, de care avem cunoştinţă, nu le-a scăpat observaţia, formulată în varii forme, că tipul nu este decît un prestidigitator căruia îi place să califice şmecheriile şi vicleniile lui infantile ca strict ştiinţifice (a se vedea Convorbirea cu Mihai Zamfir [37]).

În realitate (v. Partea II), noi n-am putut identifica urme de ştiinţă în lucrările sale, pe care le-am studiat. Dicţionarul nu reprezintă decît ultima consecinţă dintr-o succesiune de lucrări produse de un creier care s-a ilustrat prin lipsă de sistematizare, prin neorînduială mintală. Astfel că Dicţionarul, lipsit de virtuţile speciei, este inutilizabil pentru antroponimie, ceea ce dovedeşte – a cîta oară? – că un om de ştiinţă poate deveni un bun politician, dar, dintr-un politruc, nu se poate obţine niciodată un om de ştiinţă.

Dată fiind importanţa deosebită a unui Dicţionar de antroponime româneşti pentru spiritualitatea românească şi europeană, sperăm ca organele abilitate să ia în seamă necesitatea alcătuirii unui corpus de nume româneşti, pe bază de surse determinate apriori. După rezultatele de pînă acum ale Margaretei Dovganiuc, sîntem îndreptăţiţi să estimăm că acesta va depăşi 150.000 de nume, mai ales populare, ceea ce va situa antroponimstica românească de departe pe primul loc în Europa.

BIBLIOGRAFIE

  1. Gimbutas, Marija – Civilizaţie şi cultură, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989, 296 p.
  2. Piganiol, André – Histoire de Rome, PUF, Paris, 1939, 576 p.
  3. Renfrew, Colin – Ancient Europe is older than we thought, în “National Geographic“, Nov. 1977, p. 615 – 623
  4. Rapson, E. J. (editor) – The Cambridge history of India, Cambridge, at the University Press, 1922, vol. I, 799 pag.
  5. Dauzat, Albert – Les noms de lieux. Origine et évolution, Librairie Delagrave, Paris, 1939, 264 p.
  6. Lebel, Paul – Les noms de personnes, PUF, Paris, 1946, 135 p.
  7. Dauzat, Albert – Dictionnaire étymologique de noms de famille et prénoms de France, ed Larousse, Paris, 1984, 626 p.
  8. Paşca, Ştefan – Nume de persoane şi nume de animale în Ţara Oltului, Ed. Cartea Românească, 1936, 372 p.
  9. Constantinescu, N. A. – Dicţionar onomastic românesc, Ed. Academiei RPR, 1963, 470 p.
  10. Ionescu, Christian – Mică enciclopedie onomastică, E. E. R., 1975, 336 p.
  11. Cosniceanu, M. – Dicţionar de prenume şi nume de familie purtate de moldoveni, Chişinău, 1993, 94 p.
  12. Pătruţ, Ioan – Onomastică românească, E. Ş. E., 1980, 200 p.
  13. Pătruţ, Ioan – Nume de persoane şi nume de locuri româneşti, E. Ş. E., 1984, 172 p.
  14. Drăganu, Nicolae – Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, Imprimeria Naţională, 1913, 686 p. ‡ hartă
  15. Iordan, Iorgu – Dicţionar al numelor de familie româneşti, E. Ş. E., 1983, 502 p.
  16. Tomaschek, W. – Les restes de la langue Dace, Ed. Louvain, 1883 (extras).
  17. Pippidi, D. M. (sub redacţia) – Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), E. Ş. E., 1976, 628 p.
  18. Sala, Marius şi Rădulescu-Vintilă, Ioana – Limbile lumii, mică enciclopedie, E. Ş. E., 1981, 373 p.
  19. Buzbuchi, D. Antoni – Cuvinte comune la Omer şi în limba latino-macedoneană, Salonic, 1979 (mss.)
  20. Villehardouin, Geoffroy – La conquęte de Constantinople, Paris, Société d’édition “Les belles lettres”
  • 20.1           tome I (1199 – 1203), 1938, 233 p. – 3 hărţi
  • 20.2           tome II (1203 – 1207), 1939, 372 p.
  1. Chalcocondil, Laonic – Expuneri istorice, în româneşte de Vasile Grecu, Ed. Academiei RPR, 1958, 355 p.
  2. Zonaras, Ioan – Rezumat de istorii – în Fontes historiae Daco-Romane, vol. III, Ed. Academiei RSR, p. 190 – 229
  3. Choniates, Nicetas – Istorai – în Fontes historiae Daco-Romane, vol. III, Ed. Academiei RSR, p. 243 – 373.
  4. Bănescu, Nicolae – Les duchés byzantins de Paristrion!, Bucureşti, 1946, 193 p.
  5. Procopius din Caesarea – Despre războaie – în Fontes historiae Daco-Romane, vol. II, Ed. Academiei RSR, p. 433 – 457
  6. Gordon, Young – Salt, the essence of life, în “National Geographic”, Sept. 1977, p. 381 – 401.
  7. Adams, Ruth şi Murray, Frank – Minerals: kill or cure ?, Larchmont Books, New York, 369 p.
  8. xxx – Actes du premier Congrčs international des études balkaniques et sud-est européennes, Sofia, 1968, 896 p.
  9. Osman-Zavera, Maria – Împrumuturile lexicale româneşti în graiurile limbii bulgare, Bucureşti, 1977 (teză de doctorat)
  10. Laumonier, Jean – La Nationalité française, vol. II Les hommes, Paris, 1892, p. 171-172
  11. Passarowitz, Nicopole şi Svistu Dunonia – Sacra Tribalia, ed. Erasmus, 1994, p. 13
  12. Weigand, Gustav – Die bulgarischen Ruznamen, Jahresbericht des Institut für Rumänische Sprache, vol. XXVI-XXIX, 1921, p. 104 – 173
  13. Şuga, Alexandru – Din istoria românilor. Probleme şi perspective, Madrid, Ed. Carpaţii, 1982
  14. Riza, Adrian – Despre obiect şi metodă, în , 17 sept. 1983 (I) şi 5 noiembrie 1983 (II)
  15. Tabarcea, Cezar – Aşteptări înşelate!, în , 23.X.1983
  16. Ciuculescu, P. – Noul roeslerianism?, în , nr. 1, aprilie 1984
  17. Zamfir, Mihai – De vorbă cu acad. Prof. Iorgu Iordan, în , 29.IX.1983
  18. Bolocan, Gh. – Recenzie la Dicţionar al numelor de familie româneşti, în , nr. 3/1984
  19. Pele, Alexandrui – Recenzie la Dicţionar al numelor de familie româneşti, manuscris.
  20. Scurtu, Vasile – Termenii de înrudire în limba română, ed. Academiei R.S.R., 1966, 402 p.
  21. Vallée Poussin, Louis de la – Histoire du monde, Paris, 1936, p. 9.
  22. xxx – Filosofia greacă pînă la Platon, II/2

NOTE:

  1. Barbančgre – general francez (Larousse, p. 1189)
  2. Recenzie publicata în revista Saptamâna Culturala a Capitalei din 23 septembrie 1983.
  3. Scrisoare nepublicata. S-a respectat punctuatia semnatarului scrisorii.
  4. Scrisoare nepublicata, transmisa postal, cu confirmare de primire
  5. Din lipsa de spatiu, s-a renuntat la inserarea anexelor

2%

din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și sprijinirea directă a Asociației pentru Antreprenoriat Comunitar, nu către stat. Ajută-ne să luptăm în continuare pentru cele ce-ți sunt dragi: Dezvoltarea Personală, Comunitară și Socială. Descarcă formularul și depune-l la agenția ANAF de care aparții până pe 31 iulie.

Studii GEO

Facem studii geotehnice în București și în provincie

prețuri foarte avantajoase….

Sunați-ne acum la mobil 0773 897 010

Aveți nevoie de ferestre și uși?

ferestre și ușiÎncercați să ne cereți o ofertă și nouă și veți primi comisioane. Discounturile pot fi de la 20% pînă la 60%. De ce? Deoarece ne putem permite avand o oferta completa și fiind importatori direcți de profile!

La comenzile de ferestre și uși, oferim gratuit plasele de insecte.

Facem contracte de întreținere / mentenanță. Intrați acum în parteneriate ce vă pot aduce câștiguri mari.

Hidroizolare balcoane, terase, trotuare, băi şi bucătării

HIDROIZOLATII DEFINITIVE

Soluţii garantate performante de hidroizolaţii şi termoizolaţii pentru balcoane si terase.

Hidroizolare Perfecta la terase si balcoane. Garantii reale de la 10 pana la 100 de ani.